„În cît timp terminăm de învățat alfabetul?” – o întrebare care apare destul de des pe buzele studenților din anul întîi, de la specializarea Limba și literatura chineză. Mă surprinde de fiecare dată, pentru că, teoretic, atunci cînd îți alegi să studiezi ceva o faci în cunoștință de cauză, cauți, citești, te informezi. Dar este mult mai ușor să ni-l imaginăm pe celălalt comparîndu-l cu noi, iar dacă noi avem alfabet, ei de ce să nu aibă? Din nou surprinzător, descopăr în mod repetat că tipul acesta de comparație nu mai funcționează cînd vine vorba de oameni; chinezii sînt altfel decît noi, ne este însă foarte greu de definit cum „altfel”.

Imaginea pe care le-o construim chinezilor se bazează de cele mai multe ori pe ce vedem la televizor, pe Internet sau pe ce citim în ziare. Nu stăm să ne gîndim dacă este adevărat, relevant, complet sau cărei părți din China i se aplică. De aceea, m-am gîndit că poate ar fi interesant să descriu aici cîteva lucruri despre viața chinezilor din clasa de mijloc, oameni relativ educați, din zonele urbane, adică cei pe care îi cunosc cel mai bine. Toate sînt legate de întrebarea „Ei de ce nu reacționează?”, pe care o aud ori de cîte ori apar articole despre decizii mai puțin populare ale guvernului central. Cele ce urmează nu sînt neapărat răspunsuri, dar trebuie luate în considerare înainte să punem o ștampilă.

Unul dintre cele mai cunoscute și în același timp neînțelese aspecte ale vieții de zi cu zi a chinezilor este Internetul. Conform raportului din august 2019 al Centrului de Informații pentru Internet din China (CNNIC), gradul de penetrare a Internetului în China era de 61,2%, cu peste 854 de milioane de utilizatori, dintre care 73,7% utilizatori urbani, 48,3% cu vîrsta cuprinsă între 20 și 39 de ani, iar 99,1% utilizatori de Internet mobil. O piață imensă, despre care știm că este controlată și cenzurată, că nu pot fi accesate în mod obișnuit o serie de site-uri fără de care noi am suferi teribil, ca Google, Facebook, WhatsApp, Twitter sau YouTube, și că trebuie să ai grijă ce scrii pentru că poți da de necaz. Așa este, site-urile cu pricina nu pot fi accesate decît pe căi ocolite, iar despre cazuri în care utilizatori au avut de suferit pentru postările lor de pe Internet se poate citi chiar și în presa chineză. Dar asta nu face Internetul chinez un spațiu sec și neinteresant. În primul rînd trebuie spus că mulți dintre utilizatorii chinezi nu simt lipsa site-urilor pomenite mai sus, pentru nu ai cum să simți lipsa a ceva ce nu cunoști și, în plus, toate aceste site-uri au echivalentele lor chinezești, croite anume pe gustul publicului chinez. Este destul de dificil să mai convingi un chinez să treacă pe WhatsApp, cînd are WeChat-ul cu care nu numai că poate comunica, dar de pe care poate face orice fel de plată, de la chioșcul de ziare din colțul străzii la restaurant. (Yu Hua, autorul mai multor cărți traduse în limba română la Editura Humanitas, vorbea despre cerșetori cărora le puteai da bani scanînd cartonașul cu cod QR. Inițial am crezut că era o fantezie de scriitor și așa ar fi rămas dacă nu vedeam cu ochii mei, în vara lui 2019, un cerșetor la o intrare de metrou, cu două coduri QR, unul pentru WeChat, celălalt pentru Alipay!)       

Pentru un filolog, Internetul este locul unde se vede cel mai bine cît de vie poate fi limba chineză. Conținuturile publicate pe Internet sînt verificate de un mecanism complex, ce implică software și element uman. Unul dintre mijloacele cel mai des utilizate pentru blocarea mesajelor de publicat este acela al „cuvintelor-cheie”, adică un program care identifică anumite cuvinte sau sintagme și blochează publicarea textului care le conține. Cenzura i-a determinat pe utilizatorii chinezi să folosească tot felul de tertipuri pentru a-și exprima punctul de vedere, caracterele chinezești ajutîndu-i extrem de mult. De pildă, nu poți vorbi despre o persoană numită Hu, un caracter format la rîndul lui prin juxtapunerea altor două caractere, „vechi” și „lună”; programul va căuta caracterul hu, dar nu va identifica desfacerea lui în părțile componente, în vreme ce pentru un cititor efortul de înțelegere este minim. O altă metodă este „limba marțiană” care presupune crearea unor noi caractere prin adăugarea de trăsături. La o primă vedere, este un caracter nou, necuprins în lista cuvintelor interzise, dar perfect inteligibil dacă ignori adăugirile. Apoi mai este adaptarea jargonului oficial. Conceptul de „armonie” este foarte des întîlnit în discursul oficial; pe Internet, însă, „a fi armonizat” înseamnă „a fi cenzurat” (în chineză, cuvintele nu își schimbă forma, neexistînd deosebiri grafice între „armonie”, „armonios” sau „a armoniza”). Introducerea lui pe lista neagră ar avea efecte mult mai ample decît cenzurarea unui simplu tweet.

Destule dezbateri ale utilizatorilor chinezi de Internet sînt legate de corupție, alegeri sau poluare. Sînt chestiuni care le afectează viața în mod direct și nu se dau în lături să spună lucrurilor pe nume. (Nu orice subiect este cenzurat, clasa politică fiind conștientă că este nevoie să existe oarece supape de eliberare a tensiunii, totul depinde de cum o faci și pe cine atingi.) Uneori, se întîmplă ca oamenii să iasă în stradă, la proteste numite în chineză „incidente de masă”, cu sute sau mii de participanți. Foarte multe dintre ele, vorbim aici strict de protestele cetățenilor din zona continentală, au la bază confiscarea abuzivă a pămîntului, în zonele rurale, sau decizii ale administrației locale cu impact direct și imediat asupra vieții cetățenilor, ca de exemplu cele împotriva deciziei autorităților locale dintr-un oraș de a construi un incinerator de deșeuri, de teamă că va duce la creșterea gradului de poluare a aerului, sau protestul împotriva deciziei Ministerului Educației de a reduce cota de locuri la facultățile din provincii pentru studenții rezidenți și a aloca mai multe locuri celor din afara provinciilor.

Nu se mai știe cîte astfel de incidente de masă au loc în fiecare an – la începutul anilor 2000 existau statistici oficiale, însă la un moment dat nu au mai existat date publice. Cifrele vehiculate prin diverse surse, academice sau nu, sînt însă de ordinul zecilor de mii. Unele dau rezultate, altele nu. Cert este că aceste proteste nu contestă puterea centrală, nu cer schimbare politică și nu condamnă partidul pentru nemulțumirile protestatarilor. Există și în China o gîndire oarecum asemănătoare cu a noastră, și anume că pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinții. Problemele existente în teritoriu nu se datorează greșelilor sau lipsei de viziune a Beijingului, ci modului în care politicile generale decise de centru sînt implementate la nivel local. Diversitatea geografică, culturală, etnică etc. face imposibilă impunerea unor politici concrete de la centru, liniile generale trasate de Beijing trebuind ajustate și implementate de către autoritățile locale. Și fiecare o face în felul său.

Multe dintre nemulțumirile populației sînt legate de discrepanțele uriașe dintre cei care au profitat de pe urma dezvoltării economice rapide și cei care au avut de suferit. Sentimentele de nostalgie după perioada de dinainte de reformă, din timpul guvernării lui Mao Zedong, au devenit tot mai prezente în societatea chineză. Campaniile împotriva antirevoluționarilor, a dușmanilor statului sau a elementelor de dreapta au fost date uitării, oamenii amintindu-și mai degrabă cum sufereau toți la fel, cîștigau toți la fel sau se bucurau toți de aceleași lucruri. Probabil că sînt și persoane care își doresc o schimbare politică radicală, dar nu sînt majoritatea. Că își doresc reforme politice și o democratizare a sistemului este adevărat, însă nu cer înlăturarea actualului partid de la putere, își doresc transformarea și democratizarea partidului din interior.

Istoria destul de recentă i-a învățat pe chinezi că nu este de-ajuns să îți dorești schimbarea radicală, este posibil să o și obții, dar ea devine o problemă majoră dacă nu ai cu ce să înlocuiești ceea ce ai dărîmat. Reformiștii și revoluționarii chinezi de la începutul secolului XX au luptat din toate puterile pentru schimbarea politică și socială prin înlocuirea sistemului dinastic cu cel republican. Au cîștigat la sfîrșitul lui 1911, din 1912 China devenind republică. Nu a fost un succes, primii ani ai republicii au fost un haos total, China a fost divizată în zone de influență ale comandanților militari, nivelul de trai a scăzut drastic, iar luptele armate între diversele facțiuni și instabilitatea politică erau la ordinea zilei. Situația a început să se mai stabilizeze după venirea la putere a lui Jiang Jieshi (Chiang Kai-shek), în urma campaniilor sale de unificare a teritoriului sub controlul autoritar al Partidului Naționalist.

Haosul anilor ’20-’30 este binecunoscut chinezilor, cărțile de istorie au grijă de acest lucru. La fel de binecunoscută este și perioada traversată de Rusia după căderea Uniunii Sovietice și pînă la venirea lui Vladimir Putin la putere. În aceste condiții, orice individ cu o viață confortabilă, cîștigată în ultimele decenii, se va gîndi de două ori înainte de a încerca să o schimbe.

Mugur Zlotea este sinolog, profesor la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea București.

Foto: wikimedia commons