Mila e înnăscută sau dobîndită?

Mila o putem vedea şi ca înnăscută, şi ca dobîndită. Ea poate fi văzută ca înnăscută dacă avem curajul să acceptăm perspectivele psihologiei transpersonale şi a ceea ce înseamnă evenimentele din preajma morţii (NDE), la care adăugăm ceea ce trăiesc fără încetare misticii. Din perspectiva psihologiei transpersonale, prin regresii, putem ajunge la originea milei celui care o trăieşte. Putem ajunge în timpul şi locul experienţelor primordiale legate de milă. Oricum, ne va înfăţişa ceea ce misticii şi evenimentele din preajma morţii o susţin: întîlnirea şi trăirea unei iubiri legate de ceea ce nu este în puterea cuvintelor să exprime. Mila poate fi şi dobîndită, şi ea este legată de construcţia ataşamentului, de legătura mamă-copil. Acolo unde această legătură este sub semnul iubirii, îngrijirii, protecţiei (bazată pe proximitatea fizică şi pe contactul dintre mamă şi copil, în primii doi ani de viaţă) vom avea un ataşament sigur. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă, în perspectiva vieţii sociale, respectul oricărei forme de viaţă şi un comportament emoţional adecvat, inclusiv milă. Adică acea formă de compasiune faţă de suferinţă, durerea altcuiva pe care ai intenţia manifestată să o întrerupi, să o suprimi.

Cum funcţionează mila şi ce ne face să simţim asta?

Modelele culturale, credinţele. Pentru un budist, a călca o furnică şi, prin consecinţă, moartea ei înseamna momentul manifestării unei mile infinite, ceea ce pentru un occidental este un nonsens. „A practica mila“ şi „a simţi mila“ înseamnă a urma şcoli diferite. În lumea bună, „se practică mila“ şi se mediatizează exerciţiul de practică a milei, căci mila, ca şi virtutea, se învaţă. Şi, cu siguranţă, apar momente cînd învăţătura are prilej de manifestare. „A simţi milă“ ne duce cu gîndul la iubire ca fundament al armoniei Universului. Nu spunea Einstein: „Omul este un fragment dintr-un întreg care este Universul“?

 Dacă a fi milos e o virtute, cum îi tratează societatea pe cei nemiloşi?

Interesant. Mila este o virtute care se educă şi se recomandă, însă nu se prea potriveşte cu modelul de reuşită individuală al timpului pe care îl trăim acum şi aici, în acest spaţiu cultural. Mai mult: iubirea şi moartea sînt ocultate sistematic, deşi prin ele ne apropiem şi mai mult de milă. Poziţiile sexuale din reviste şi accidentele violente de la televizor sînt departe, foarte departe de iubire şi moarte, ca altceva prin care fiinţăm şi prin care mila devine o componentă de substanţă a ceea ce sîntem. Aşa că nu mai miră pe nimeni, decît ca spectacol, deplîngerea şi acuzarea nemiloşilor pe care, în secret, îi admirăm, căci numai ei reuşesc. Întotdeauna. 

Bebe Mihăescu este conferenţiar dr. la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi, unde predă psihologie medicală, psihosexologie, psihoterapie şi tanatologie.

a consemnat Matei MARTIN