Ce îi datorăm lui Ion Iliescu

Victor GIOSAN
Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia jpeg

În seara anunţării rezultatelor primului tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa în 2002, am rămas uimit ascultînd discursul lui Jacques Chirac adresat unei naţiuni în stare de şoc – era un discurs clonă a ceea ce ascultasem cu vreun an şi jumătate mai devreme la Bucureşti, cînd Ion Iliescu ştia că se va înfrunta cu Vadim Tudor în turul II al alegerilor prezidenţiale româneşti. Cele două discursuri erau mai mult decît asemănătoare – cei doi protagonişti foloseau cuvinte similare („dragi concetăţeni“ / „chers concitoyens“), teme similare (necesitatea unui larg front democratic/republican pentru a stăvili extremismul) şi o gravitate a expresiei feţei identică: patria era în pericol!

Cum se ajunsese aici? Cum un preşedinte neo-gaullist al celei de-a cincea Republici ajungea să-l copieze fără să-şi dea seama pe preşedintele unei ţări de mîna a treia din Europa, acuzat fie de neo-comunism, fie de simpatii pro-moscovite, fie de conservatorism antireformator şi care în primele sale două mandate (1990-1996) fusese evitat de mai toţi şefii de stat occidentali? Sau se schimbase Ion Iliescu şi devenise un garant al unei evoluţii pro-occidentale?

Cu certitudine, scrupulele democratice ale lui Ion Iliescu nu erau semnificative la începutul anilor ’90 şi nu trebuie să insist asupra acestui lucru – evenimentele primelor şase luni ale anului 1990, în special, sînt emblematice. Din punct de vedere politic, putem constata cîteva caracteristici definitorii ale acţiunii politice a lui Ion Iliescu din primul deceniu postdecembrist, care au marcat profund viaţa politică românească:

Dublul discurs: o versiune pentru piaţa internă, o alta pentru cea externă, o versiune astăzi şi opusa ei mîine (acest talent a fost dezvoltat multilateral de actualul prim-ministru). Aceasta este o caracteristică fundamentală a FDSN-PDSR-PSD – nici un preşedinte sau prim-ministru non-PSD nu a reuşit performanţe cît de cît comparabile celor ale reprezentaţilor PSD.

Inapetenţa pentru asumarea responsabilităţii şi pentru transparenţă, respectul numai formal pentru lege şi manipularea acesteia pentru propriile avantaje pînă la ultima limită – vezi multiplele mandate ale lui Ion Iliescu, modul cum a fost construită Constituţia din 1991 sau cea din 2003, al cărei destinatar era Adrian Năstase. Sau celebrul discurs din 1994 împotriva hotărîrilor judecătoreşti de retrocedare a proprietăţilor către foştii proprietari. Ion Iliescu a adorat politica de culise şi puterea informală – aşa a şi fost construită instituţia prezidenţială şi raporturile ei cu restul ramurii executive, care trebuia controlată strict, dar indirect. Lui Ion Iliescu îi datorăm neclarităţile constituţionale care generează conflictul cronic dintre preşedinte şi prim-ministru (cu excepţia cazurilor unor prim-miniştri complet lipsiţi de personalitate politică: Nicolae Văcăroiu sau Emil Boc). Şi tot lui – lipsa unor instrumente adecvate de echilibru şi control între ramura executivă şi cea legislativă: puterea anormală a Guvernului de a legifera direct prin intermediul ordonanţelor de urgenţă sau simple şi, pe de altă parte, imposibilitatea practică de a dizolva Parlamentul în cazul pierderii legitimităţii – toate acestea ţin de tipul de putere informală şi atotcuprinzătoare pe care l-a pus la punct şi pe care l-a crezut eficace şi stabil.

Pluripartidismul controlat – sînt mai multe partide, organizăm alegeri, dar numai unul rămîne la guvernare, eventual cu mici partide-satelit. A fost ideea dominantă a perioadei 1990-1996 alături de politica economică denumită de stînga radicală românească actuală „neo-dezvoltaţionism“. Ambele au întîrziat conectarea societăţii româneşti la evoluţiile celorlalte ţări central-europene cu vreo şase ani. Victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu nu este deloc apreciată astăzi la valoarea reală pe care a avut-o: prima rotaţie democratică a puterii în România după mai bine de 60 de ani şi victoria unei forţe politice cu o clară orientare pro-occidentală, chiar dacă nu şi cu practici şi competenţe pe măsură.

Organizarea internă a FDSN-PDSR-PSD a urmat o variantă soft a „centralismului democratic“ – partid structurat piramidal, cu un strict control la nivel judeţean. Organizaţiile judeţene au devenit în timp adevărate feude, sistemul fiind consolidat de practica de a cumula funcţiile de conducere în partid cu cele din administraţia locală, în special judeţeană.

Politizarea administraţiei publice, a sectorului bugetar în ansamblu, după un model similar controlului total pe care Partidul Comunist Român l-a avut asupra societăţii româneşti, în special în anii ’80. Nici un director de instituţie publică, şcoală sau spital nu trebuia să rămînă independent, iar criteriile de numire erau/sînt în aşa fel manipulate încît să permită cît mai uşor politizarea.

Unele din caracteristicile de mai sus s-au generalizat la toate partidele politice, reprezentînd astăzi un loc comun în modelul practicii politice din România şi sînt responsabile în mare măsură pentru multe din problemele clasei politice actuale, pentru divorţul dintre societate şi politicieni.

Din punct de vedere economic, Ion Iliescu a fost tentat de „un autoritarism de dezvoltare“ – aparent asemănător celor din Coreea de Sud, Chile sau Spania –, „neodezvoltaţionismul populist“ (după definiţia economistului „heterodox“, cum le place să-şi spună acum neo-marxiştilor, Cornel Ban – Dependenţă şi dezvoltare, economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014), caracterizat esenţialmente printr-un model economic în care economia este mixtă, iar statul este „principalul bancher şi proprietar al industriilor cu importanţă structurală“, sectorului privat rămînîndu-i numai întreprinderi mici şi mijlocii din industrii „marginale“ – industria uşoară.

În cazul lui Ion Iliescu şi al fidelului său prim-ministru Nicolae Văcăroiu, modelul pornea în fond de la distincţia comunistă clasică între sectorul A al industriei, industria producătoare de mijloace de producţie, care trebuie să rămînă în proprietatea statului şi să fie finanţată de acesta, şi sectorul B, industria producătoare de bunuri de consum (cenuşăreasa), care eventual ar putea fi parţial privatizabilă. Esenţa unui astfel de model este că, în ultimă instanţă, statul ştie mai bine să ia cele mai eficiente decizii de alocare a resurselor şi că acest lucru va proteja pe termen lung locurile de muncă şi bunăstarea clasei muncitoare industriale moştenite de la sistemul comunist. Pieţei şi mai ales proprietăţii private le erau destinate roluri secundare şi subordonate (printr-un mecanism adecvat de control al preţurilor).

Viziunea dominantă a acestui model este neîncrederea în economia de piaţă privată: ceea ce cîştigă cineva trebuie să piardă altcineva, iar rezultatul final este nul – nu poate exista un sistem în care toată lumea să aibă de cîştigat, ceea ce evident semăna neîncredere în tot ceea ce este străin şi stimula puternice tendinţe naţionaliste şi izolaţioniste – ne mai aducem aminte de lozinca „Nu ne vindem ţara“.

Eşecul unui astfel de model era inevitabil, în ciuda teoriilor conspiraţiei şi ale „puterii dominante“ exercitate de neo-liberalismul occidental, practicate de autorul citat mai sus. Nu există exemple de succes al unor astfel de modele construite pe o formă mai veche sau mai nouă de marxism (vezi, cel mai recent, catastrofa venezueleană), ci numai dinspre dreapta, folosind masiv structurile capitalismului şi ale pieţei libere şi cu importante costuri în termeni de democraţie, de drepturi politice şi sindicale. Cauzele eşecului ţin nu numai de superioritatea alocării resurselor prin mecanisme de piaţă, ci şi de calitatea elitelor guvernamentale post-comuniste româneşti care s-au confruntat cu o dublă problemă: incompetenţa tehnică datorată ideologizării extreme a învăţămîntului, criteriilor de promovare profesionale şi absenţei unor sectoare de gîndire economică şi socială independente în perioada comunistă şi lipsa unei etici de tip „protestant“ sau confucianist.

Trebuie totuşi să fim sinceri şi să ne întrebăm dacă România, în 1989-1990, ar fi putut produce/accepta alt tip de lider şi mi-e teamă că Ion Iliescu reprezintă un simbol pentru starea de fapt a societăţii româneşti în primul deceniu postdecembrist. În ceea ce priveşte partea a doua a carierei politice active a lui Ion Iliescu rămîn cîteva întrebări la care personal nu am un răspuns:

(i) De ce nu s-a reîntors la „neo-dezvoltaţionism“ în al doilea mandat şi a acceptat condiţiile „neo-liberale“ ale integrării în UE, inclusiv privatizări masive? Cum a tolerat foarte senin şi cu răbufniri izolate „capitalismul de cumetrie“ practicat de Adrian Năstase şi de ce nu a mai apelat împotriva acestuia la iubita lui putere informală (decît foarte rar şi timid)?

(ii) Ce l-a făcut ca în ianuarie 1999 să susţină pînă la un punct a cincea mineriadă şi apoi să se răzgîndească şi să semneze declaraţia de la Cotroceni din noaptea de joi, 21 ianuarie? De ce nu l-a graţiat pe Miron Cozma imediat în 2001, aşa cum probabil îl îndemnau sentimentele (deoarece a făcut-o în ultima zi mandat)? L-a reţinut raţiunea politică sau altceva?

(iii) De ce a continuat politica externă pro-occidentală a CDR şi a sprijinit integrarea euro-atlantică, după ce criticase vehement sprijinul acordat NATO în bombardarea Serbiei în 1999 şi susţinuse aproape deschis regimul Miloşevici în anii 1992-1995? Ce l-a făcut să se îndepărteze definitiv de Moscova – dovadă relaţiile foarte reci din perioada 2001-2004?

Nu ştim cînd vom afla răspunsuri la aceste întrebări, dar cred că a fost foarte bine pentru România că Ion Iliescu din ultimul deceniu al secolului trecut nu a mai fost acelaşi cu cel din primii ani ai noului secol. Motivele sînt mai puţin importante.

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.