Al. Brătescu-Voinești po­ves­teș­te despre o vizită a lui P.P. Carp la Pitești. Era în mai 1895. Carp era ministru la Agricultură și Domenii în cabinetul lui Lascăr Catargiu. Venirea unui ministru conservator la Pitești n-avea nimic extraordinar, îi scria Brătescu lui T. Maiorescu. Sosise un tren ca toate trenurile, Carp a coborît din tren ca oricare dintre oamenii cu o pălăriuță gri și cu monoclu. A trecut printre toți cei care îl așteptau pe peron, fără să dea mîna cu nimeni, fără să-și scoată pălăria. A întrebat doar pe deputatul Rădulescu de ce nu se strigă „ura“, apoi a intrat în sala de așteptare. Comentariul lui Brătescu: „Toată lumea e indignată și arhiindignată… Nu mai auzi decît aceleași și aceleași lamentări. – Auzi dumneata, să nu-și scoată nici pălăria! –Auzi dumneata, să nu întindă mîna nimănui! – Auzi dumneata, să nu ne mulțumească…“ N-ar trebui însă să ne surprindă. Nu era singurul care se comporta astfel. Aceasta era epoca și aceștia erau oamenii care o reprezentau. P.P. Carp, ca întreaga elită politică din veacul al XIX-lea, avea un slab dialog cu alegătorii. Doar că P.P. Carp evidenția prea tare distanța de la popor la cei care invocau poporul. Locul fiecăruia trebuia știut, credea Carp. Ca și lordul Salisbury, P.P. Carp nu se considera responsabil față de oameni, ci reponsabil pentru ei. După el, omul de stat trebuia să se conducă după un principiu de autoritate, adică să nu se lase purtat de instinctele mulțimii, ci să le impună el legea rațiunii sale: „Eu admit instinctul la o națiune, admit ca ea să simtă că există un rău, precum fiecare om cînd e bolnav simte că-l doare, dar eu nu admit ca bolnavul să zică el iată doctoria pe care trebuie să mi-o dea doctorul… Noi însă în loc de a lumina poporul, cînd venim să primim inspirații de la dînsul, nu facem decît a prostitua inteligența pe care Dumnezeu a binevoit să ne-o dea. Și cei care au primit o cultură, aceia au datoria sacră de a veni cînd poporul a rătăcit să-i zică: nu merg după tine! Tu simți răul, leacul ți-l dau eu“. Cu astfel de principii, P.P. Carp face politică în România. Un talent oratoric puțin obișnuit. Vorbea totdeauna inteligent, concis, limpede. Partidul la care se duce este Partidul Conservator. Și nu se duce singur, se duce cu grupul de adepți, „gugumani“, cum le zicea el. Și în care cei mai importanți erau junimiștii Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi (la sfîrșitul lui 1865 erau 29 de membri la Junimea).

Cu venirea lui P.P Carp, a lui T Maiorescu și a prietenilor lor junimiști, în Partidul Conservator s-a făcut îndată resimțit un spor de valoare politică. Programul partidului trece din faza declarațiilor de intenție în faza unei legislații eficiente. Dacă nu ar fi fost Carp cu programul lui „Era nouă“, un astfel de program ar fi trebuit inventat. Dar i-ar fi lipsit originalitatea dată de acest strălucit personaj din centrul lumii politice. P.P. Carp era un adevărat aristocrat al politicii. Aristocratică era și credința lui în capacitatea elitei de a făuri ceva durabil. Aristocratică era, însă, și neîncrederea lui în puterea formelor. El este cel care, alături de I.C. Brătianu, T. Maiorescu, D.A. Sturdza, Take Ionescu, ridică valoarea tribunei politice românești pe culmile consacrării. Două erau, după junimiști, calitățile unui program de guvernare: promovarea competenței și spiritul critic. Și amîndouă erau esențiale. Fără spirit critic nu se putea vorbi de valoare, care nu putea fi dobîndită decît prin apelul la inteligență. Prietenia junimiștilor – și referirea noastră are în vedere pe Carp și pe Maiorescu – nu se întreţine neapărat cu satisfacerea unor interese reciproce. Pentru că sînt caractere superioare și nu pot accepta păgubirea statului. Lupu Kostaki, în amintirile sale, ne relatează gestul lui P.P. Carp de a cumpăra el, din buzunarul lui, bilete de tren pentru însoţitorii săi atunci cînd pleca în deplasări. La fel T. Maiorescu, care nu acceptă cumulul de funcţii, renunţînd la avocatură pe perioada cît este ministru, deci funcţionar al statului. Sînt oameni care nu tranzacţionează principiile. Indiferent unde se află, în guvern sau la moșia sa de la Țibănești, Carp rămîne același. Este cinstit, nu numai în sensul obişnuit al termenului, este cinstit cu credinţele lui, cu care nu face tranzacţii, refuzînd totdeauna compromisurile. Ceea ce oferea „un spectacol înviorător“ în lumea politică românească, foarte obişnuită cu acestea din urmă. Carp, mai pronunţat decît Maiorescu, era rectiliniu, inflexibil pînă la încăpăţînare sau absurditate, avea o sinceritate nedezminţită în orice împrejurare. Dar în politică prieteniile nu rezistă. N-a rezistat nici aceasta, sfîrșindu-se cu patru ani înainte de moartea lui Maiorescu. Dar pînă atunci, toate disfuncţionalităţile fuseseră depăşite, pentru că ceea ce îi unea era mult mai puternic: viziunea identică cu privire la politica externă. O aveau nu doar pentru că amîndoi făcuseră studiile în şcolile germane. Opţiunea lor politică spre Puterile Centrale pleca din teama de expansionismul rusesc. În ianuarie 1881, T. Maiorescu, într-un articol din Deutsche Revue, cerea deschis alăturarea României la Puterile Centrale şi o politică externă bazată pe raţiune, nu pe sentimente. P.P. Carp, mai mult plecat în posturi diplomatice (agent diplomatic la Viena, Berlin şi Petersburg în 1871-1873, la Roma, în 1873, şi ministru plenipotenţiar la Viena în 1882-1884), a avut o contribuție esenţială la intrarea României în Tripla Alianţă. În septembrie 1879, continuînd în Camera Deputaţilor o idee a lui T. Maiorescu, P.P. Carp declara că misiunea românilor, la Gurile Dunării, nu era aceea de apărători ai ortodoxiei, ci de „apărători ai ideilor moderne, ai civilizaţiunii occidentale, în care sîntem datori a vedea sensul naţionalităţii noastre. Împreună cu d-sa (cu Maiorescu, n.n.), noi atuncea… am tras concluziunea cum că, dacă în chestiunea aceasta (chestiunea evreiască, n.n.) noi vom opune un veto îndărătnic voinţei Europei, avem să fim aruncaţi în braţele Rusiei… Prin urmare, dacă am permite noi ca ortodoxia să iasă din biserică astăzi şi să intre pe tărîmul politic, cred, cu dl Maiorescu, că am cădea în braţele Rusiei, şi ce sînt acele braţe, noi o ştim, o ştim într-atît încît ne întrebăm cînd sînt ele mai periculoase: atunci cînd ne strîng cu ură sau atunci cînd ne strîng cu drag?“.

P.P. Carp a fost un element dizolvant pentru Partidul Conservator. Venirea lui în acest partid a însemnat și introducerea calului troian în cetate. Dar și fără junimiști Partidul Conservator a fost mereu supus frămîntării grupărilor din interiorul său. Cei care au condus partidul nici n-au putut, nici n-au voit să schimbe cu trecerea anilor concepțiile celor care au guvernat. Aristocrația română nu s-a pus în evidență printr-o calitate esențială, adaptabilitatea, așa de ilustrativă în cazul aristocrației britanice, de pildă. Oameni cu avere, fruntașii conservatori au fost și oameni independenți, care n-au vrut să se supună unei discipline de partid, armă serioasă în lupta politică. Vechea Românie în care conservatorii și-au desfășurat acțiunea politică nu era o societate democratică. Era însă una liberală. Cu toate îngrădirile impuse participării la viața politică, instituțiile sale erau liberale, sistemul de guvernare funcționa după reguli moderne și circulația ideilor politice și a tuturor valorilor spirituale era liberă.

P.P. Carp nu a făcut niciodată caz de patriotism. În anii ’90 ai veacului al XIX-lea, la un bal la Curtea Regală, Hitrovo, ministrul Rusiei la București, îl acuza pe Carp, pe atunci ministru de Externe, de lipsă de interes pentru cauza românilor din Transilvania. Carp i-a răspuns: „Domnule ministru, să facem aici la bal abstracție de calitatea noastră oficială. Sîntem aici Hitrovo și Carp. Și fiindcă sînt acum doar Carp, află, domnule Hitrovo, că eu sînt ca plugarul cu minte care se uită la Răsărit. Și fiindcă mă uit la Răsărit, văd întîi Basarabia“. Superbă punere la punct!

Nici un om politic român n-a văzut mai bine și n-a judecat mai corect poziția în care s-au găsit de a lungul istoriei moderne România și Rusia. În fapt, în toată activitatea lui politică a avut o convingere fermă: „Niciodată cu Rusia“. Neputîndu-și jertfi convingerile, și-a jertfit un fiu, trimițîndu-l pe front, unde a și murit. Talent, cultură, fermitate de caracter și adîncime de gîndire. Toate adunate într-un singur om: P.P.Carp. Fără bust într-un Parlament pe care l-a ilustrat cu strălucire. Fără statuie, nici măcar la Țibănești, la moșia lui de lîngă Vaslui. Și chiar fără străzi care să-i poarte numele, Carp nu s-a numărat printre învingătorii de moment. Și aducerea aminte este întotdeauna pentru învingători. Numai că fără „învinși“ nu există învingători. 

Ion Bulei este istoric.