- variaţiuni dramaturgice şi literare cu Iulian COMANESCU -

Adina Popescu: Propun să începem prin a răspunde la întrebarea „Ce este un personaj?“. Mă refer la personajele din viaţa noastră de zi cu zi, pornind de la caracterizarea uzuală: „Cutare este o figură... un personaj!“. Care ar fi diferenţa dintre un personaj şi un „non-personaj“, să zicem? În încercările mele de a face film documentar, mă lovesc deseori de această problemă. Sînt oameni care au o dramă, o poveste interesantă, dar nu ştiu cum să o „comunice“, să o transmită. Pînă la urmă, este şi o chestiune de charismă?

Iulian Comanescu: Nu ştiu dacă personajul, cel din viaţa de zi cu zi, e caracterizat prin charismă. Personajul e pregnant cumva fără să intenţioneze asta, cred, nu? Spunem despre X că e „un personaj“ cu un gen de condescendenţă care exclude charisma. Personajul e o persoană mai vizibilă, accentuată. O arată şi echivalentul termenului în limba engleză – character. Din ce spui tu, posesia dramei şi imposibilitatea de a o comunica, deducem că însuşirea de personaj ţine de retorică, de un anumit gen de aură neesenţială a individului.

A.P.: Nu neapărat. Însă din 1990 încoace, tot spunem că sîntem în permanenţă înconjuraţi de personaje, că trăim în Caragiale etc. Totuşi, cei mai mulţi dintre oameni sînt anonimi, anodini, neinteresanţi. De asta am vrut să definim cumva termenul şi să delimităm personajul de omul obişnuit. Prima definiţie din dicţionar pentru character e „caracter“. S-ar putea deduce de aici că un „non-personaj“ e un om care nu are caracter.

I.C.: Non-personajul e personajul privat de acel gen de vizibilitate/pregnanţă. E ca în privinţa caracterului, în sensul că există şi caractere neprecizate, oameni „lipsiţi de caracter“, nu neapărat în sensul de imorali. Dar, raportîndu-ne la Caragiale, ce spui tu referitor la oamenii amorfi, „lipsiţi de personaj“, din jur, vine probabil şi din faptul că I.L. Caragiale a definit clar şi distinct, cartezian, toate acele tipologii. Mie îmi place să spun: Creangă ne-a inventat trecutul, iar Caragiale ne-a determinat viitorul.

A.P.: Personal, mă gîndesc la un personaj ca la o sursă de inspiraţie pentru o proză, un film ş.a.m.d.

I.C.: O raportare destul de cathartică, în paranteză fie spus, fiindcă şi mie mi s-a întîmplat să mă gîndesc ce-ar ieşi într-o carte din oamenii-belea pe care i-am întîlnit în viaţa mea, iar genul ăsta de reverie m-a scăpat de furie pe moment. Dar – ca să continui cu Creangă şi Caragiale – primul a venit cu tot acel strat fabulos, de basm, într-un teritoriu cam lipsit de istorie. Sigur, de la Şcoala Ardeleană încoace avem un fel de istorie, dar e cam lipsită de evenimente. Nu s-au prea întîmplat lucruri pe-aici, timpul a curs altfel. De aceea mi se pare că naraţiunea lui Creangă suplineşte cumva chestiile astea.

A.P.: În ce mod?

I.C.: În modul în care triburile foloseau miturile ca să explice tot felul de lucruri, ca să se legitimeze în chip de grup distinct ş.a.m.d. Invenţiile lui Creangă mi se pare că au calitatea asta, de liant. Caragiale e exact pe dos. Lumea lui e atît de pregnantă, încît determină viitorul ca un blestem. Ştii ce zicea Joyce despre istorie – „un coşmar din care nu mă pot trezi“. Cam aşa e şi Caragiale.

A.P.: Că tot ai adus vorba de mituri... miturile presupun în primul rînd eroi care au de dus la îndeplinire o misiune, un quest. Noi mai avem astăzi eroi?

I.C.: Eroii, în sens belicos, antic, ţin de timpurile eroice, de confruntări militare sau de o natură apropiată de cea militară. Nu prea cred să avem aşa ceva în ziua de azi. Războaiele se poartă de la distanţă, cu avioane fără pilot ş.a.m.d.

A.P.: Ce zici însă de eroii comunităţii? De pildă, pompierul care îşi riscă viaţa pentru a salva din foc un copil. Eroi în sensul de oameni exemplari, de modele.

I.C.: Există, da, eroi ai comunităţii, dar e ceva mai puţin decît eroii propriu-zişi. În Iliada, eroii ţopăie pe toate drumurile – vorba lui Tom Sawyer –, la fel cum după fiecare deal e cîte un zeu care trage sfori.

A.P.: Aş zice atunci că avem mai degrabă zei decît eroi. Încerc, la un mod naiv, desigur, să mi-l imaginez pe Traian Băsescu în rolul lui Zeus. Deşi cred i se potriveşte mai bine Poseidon.

I.C.: Ei, da, există o mistică a anumitor personaje publice. Cultul celebrităţii şi tot restul. Marile religii nu prea evoluează; unele, ca ortodoxia, nici n-au cum să facă aşa ceva. Dacă suprapunem politicienii peste zeii greci, efectul e ilar-absurd. Dacă îi echivalăm cu personajele lui Caragiale, efectul e ilar-dispreţuitor.

A.P.: Ambele atitudini sînt de luat în seamă. Prima e un pic kitsch. Dar trăim într-o lume kitsch...

I.C.: La Caragiale avem o altă problemă. Tipologia lui e perfectă, distinctă. La Balzac, Rubempré are lucruri în comun cu Rastignac. La al nostru, nu prea există suprapuneri. Şi atunci, dacă vrei să te distrezi găsind echivalente între personajele lui şi realitate, te loveşti de impuritatea realilor. Asta se leagă probabil de ce spuneai, că sînt destui oameni care au o dramă, dar nu ştiu să o exprime. Am păţit asta chiar cu ocazia unui articol din Dilema veche. Aveam de scris despre Mitică. Şi n-am ştiut exact ce să fac cu el. Ziarist nu putea fi, fiindcă locul era ocupat de Rică Venturiano. Pînă la urmă, mi-am dat seama că Mitică s-a stricat, s-a apucat de politică. De unde era imparţial şi dezinteresat ca tot mitocanul, nu trecea de uşierul ministerelor, acum îşi plimbă imbecilitatea şi rînjetele prin Parlament.

A.P.: Atunci revin la ce ai spus tu, la Caragiale, care ne-a determinat viitorul. Pînă la urmă, a oferit nişte prototipuri, nişte „modele“ care nu existau înaintea lui sau cel puţin nu la un mod atît de bine conturat.

I.C.: Da, în sens platonic. Ca tot ce spun eu să fie mai mult decît o butadă, trebuie să ne gîndim şi cum a făcut Caragiale asta. Ethosul lui a fost probabil foarte influent de-a lungul timpului. Şi faptul că s-a rîs de lumea lui nu duce automat la distanţare. Rîsul e, pe undeva, şi molipsire.

Pe de altă parte, Caragiale e şi o grilă de lectură a lumii din jur. Te gîndeşti la un tip precum Cristian Tudor Popescu. E evident în zona lui „simţ enorm şi văz monstruos“, a lui „combate bine“. E curios cît de mult seamănă, de fapt, cu Rică Venturiano. Un Rică matur, cultivat, dar tot un Rică.

A.P.: Pentru că tot ai lansat provocarea cu Mitică, propun să discutăm despre personajul politic din România. Nu prea avem role-play-uri în politică şi nici tehnici de comunicare. Nu avem o şcoală/fabrică de creat personaje politice.

I.C.: Nu, nu avem. Şi nu mă refer la calităţi intrinseci. Ci la ce se întîmplă din punctul de vedere al expresiei, al retoricii politice. Ştii că m-am ocupat de asta, am făcut ceva consultanţă politică, pînă prin 2008. Dar politicienii români n-au nevoie de imagine, în sensul de ameliorare a prestaţiei, vestimentaţie, dicţie, mai ştiu eu ce. Au nevoie de spaţiu de emisie la televizor, în care să se toace cu adversarii. Acest spaţiu li-l asigură moderatorii care taie facturi de aşa-zisă consiliere şi toată lumea e mulţumită. De aceea există 11 televiziuni de ştiri şi eu mă ocup azi de altceva decît consultanţă politică.

Aşa stînd lucrurile, politicienii noştri sînt de două feluri mari şi late. Unu – activistul cu costum bleumarin, cămaşă bleu şi cravată vişinie, cu ceafa lată şi colaci de grăsime, care ţine discursuri ucigător de plicticoase şi de lungi, unde abundă cuvinte ca primărie, comiţie, comitet, partid, întrunire. Şi doi – neaoşul, coloratul, apartenentul generaţiei noi, care sare calul în partea ailaltă cu cîte-o svastică la butonieră (Mazăre), andrele şi mop (Udrea), chitară (Ludovic Orban).

A.P.: Dar în acel spaţiu de emisie unde îşi toacă adversarii, n-ar fi mai spectaculos să joace nişte roluri, să disimuleze anumite lucruri? Celor mai mulţi dintre politicienii noştri li se citeşte „caracterul“ pe chip.

I.C.: Nu cred că le arde să disimuleze nimic. Toată treaba e să genereze suficientă ură pe adversar încît să-şi mobilizeze electoratul sărac, pricăjit, dependent, fie pensionar, fie bugetar. Metoda a brevetat-o nimeni altul decît Traian Băsescu, cel mai bun retor de pe scena politică şi omul care gîndeşte întotdeauna o mutare-două înaintea adversarilor. Băsescu a ştiut să se definească perfect prin discurs critic la adresa adversarului. E o şmecherie de poziţionare pe care nu poţi s-o aplici la detergenţi, acolo nu poţi zice decît de „detergentul celălalt“, fără să-l identifici. În retorica politică e pe dos. Dacă ne uităm la Traian Băsescu, în 2004 nu era nici cel mai lipsit de trecut comunisto-fesenist, nici cel mai plin de realizări şi reforme politician. Şi uite că a ajuns să întruchipeze reforma. S-a definit ca „preşedinte-jucător“ fiindcă Iliescu fusese ocult. De ce fusese Iliescu ocult? Nu numai din reflexe de activist, ci şi dintr-un calcul. Cea mai mare grijă a lui Iliescu a fost să nu semene cu Ceauşescu. De aceea doamna Nina Iliescu nu s-a văzut deloc, printre altele. Dacă vorbeşti cu apropiaţi ai lor, afli că doamna Nina a fost foarte influentă. Dar şi foarte retrasă, ca să nu stîrnească unele amintiri. Elena şi tot restul. Băsescu a intuit culoarul ăsta şi s-a făcut „jucător“. Dacă ne uităm în spate, e clar că Iliescu a fost un preşedinte mult mai influent decît Băsescu, deşi Băsescu e şi el foarte influent. „Jucător“ se referă evident la altceva. La retorică, vizibilitate, gesturi.

A.P.: Apropo de felul în care sînt văzuţi politicienii de către popor... în ultimii 20 de ani am avut parte mai puţin de personaje politice, cît de politicieni uşor de caricaturizat. De aici şi succesul unor show-uri TV de pamflet politic, începînd cu cele ale trupei Divertis. Să ne gîndim doar la premieri: Victor Ciorbea, Nicolae Văcăroiu, Emil Boc... Toţi au avut trăsături, atitudini, metehne care să-i transforme cu uşurinţă în personaje caricaturale. Doar Mihai-Răzvan Ungureanu a părut din altă ligă.

I.C.: Da, au cu toţii ceva caricatural. Ori rinoceric, ori pe dos. Sînt cele două extreme despre care vorbeam mai sus, activistul şi golanul sau golanca. Şi, da, MRU părea altfel. Deşi este excesiv de preocupat de imagine. Dar în toată povestea asta mai e ceva. Tot vorbeam de Caragiale ca predeterminare a lumii în care trăim. Dar, de fapt, marea imitaţie, ca să zic aşa, se produce raportat la forme şi instituţii politice din lumea occidentală. Noi am trăit o modernizare accelerată. Vintilă Mihăilescu îmi spunea parcă: 150 de ani nu e nimic la scara istoriei. E vorba de timpul scurs de la 1848, cînd am cotit-o către Vest în mod decis. Şi-atunci ajungem la formele fără fond ale lui Maiorescu. Sau care dau un fond, la Lovinescu. Mie mi se pare că la noi sînt deturnate către alt fond. Parlamentul ar trebui să fie o maşinărie de legi, e un soi de club de jecmăneală. Şi aşa mai departe.

Din tot acest context ne alegem cu ideea că şi originalele, la noi, sînt tot un fel de copii-pastişe-caricaturi. Deci ajunge să le oglindeşti ca să obţii efectul comic.

A.P.: Am cotit-o spre Vest cu o întoarcere de 45 de ani cu 180º spre Est...

I.C.: Da, mai scoate şi cei 40 de ani de comunism şi nu rămîne mare lucru. Eu spuneam, la un moment dat, că trăim un nou 1848 în România. Dar aşa, mai anglofon, nu ne mai revendicăm de la Berlin şi Paris, ci de la Londra şi New York. Şi, oricum, treaba asta s-a mai domolit, Uniunea Europeană scîrţîie, ca şi propensiunea noastră pentru ea, e criză, şi modernitatea ne iese cumva din nou pe nas.

A.P.: Că tot vorbim despre paşopt, în plină epocă literară romantică... Avem personaje romantice în politica românească? Brigandul? Aventurierul? Domniţa în suferinţă?

I.C.: Brigandul e destul de clar, intră o mulţime de oameni sub umbrela lui. Mi se pare că în România are însuşirile unui Robin Hood pe dos, ia de la săraci şi dă la bogaţi. Statul e brigand. Soţia mea are un SRL, statul i-a blocat nişte conturi pentru o datorie de vreo 4000 de lei, fără să-i zică nimic. Aşa e în România. Statul îţi umblă în cont şi îţi ia cît consideră el de cuviinţă – soţiei i-a luat cu 7000 de lei mai mult. Statul brigand te pune să plăteşti TVA cînd ai emis factura, şi nu cînd ai încasat banii. Ca să aibă el din ce da lefuri funcţionarilor care vorbesc cu tine. Şi care-l votează pe el, pe stat. Statul te învaţă să fii nepăsător, incorect şi eventual hoţ. Îţi face poftă de bani primiţi în elastic, în plic – cum vrei să zici.

A.P.: Statul e un personaj generic. Dacă ar fi căutăm individualităţi, Gigi Becali mi se pare că ar avea ceva de personaj romantic.

I.C.: Da, Becali e romantic. Am scris ceva în Dilema veche despre el. Romantic-scălîmb. Repetă la modul ilar gestul descălecatului. Împarte ţara-n parcele şi o dă unor oameni şi ţara capătă consistenţă în felul ăsta, că pînă în 1989 a fost statul nimănui.

A.P.: Aventurierul? Aventurismul poate să ţină şi de traseismul politic...

I.C.: Traseismul nu e o mare aventură. Pur şi simplu, oamenii ăştia sînt antiideologici. Şi traseiştii au şi ei calităţile lor. Ştiu cum merge treaba în Parlament, ştiu cum se face o campanie ş.a.m.d. De aceea au căutare. Şi nu numai la noi: PDM-ul din Republica Moldova a acaparat o mare parte dintre primarii PCRM-ului agonizant, la fel cum a făcut la noi PDL în 2008... Un aventurier? Cred că Băsescu, nu? E mobil, întreprinzător...

A.P.: Domniţa la ananghie?

I.C.: Uite, hai să facem un pact. Despre doamnele din politica românească nu vreau să vorbesc fiindcă în mare parte am de spus nişte lucruri care ar suna jignitor. Unele femei din politica românească confundă lucrurile foarte tare. Doar un exemplu: haine inadecvate. Femeile-politician din Europa se îmbracă în culori închise, uşor masculinizant. Decent. La noi există cel puţin două paţachine celebre. Dar, mă rog, e evident despre ce sau despre cine vorbim şi nu e elegant să detaliem.

A.P.: Un personaj important din literatura română – ciocoiul. Cum a evoluat el?

I.C.: Ciocoiul e o temă interesantă. E latent în momentul ăsta, cred. Nu avem intermediar între bogătan şi sărac. Avem altceva, baronul local. O sintagmă foarte nimerită, nu mai ştiu cine şi cum a creat-o. Dar se leagă şi de lipsa de consistenţă a României, ca ţară. Noi trebuie să trecem printr-un fel de feudalism pentru ca să ajungem cîndva la orice soi de modernitate. Comunismul a făcut tabula rasa din punctul de vedere al proprietăţii. Trebuie s-o luăm de la capăt. Aici survine şi ce ziceam, mai în glumă, mai în serios, despre Gigi Becali. Gîndeşte-te că „baron local“ nu e o răutate sau (numai) o găselniţă de presă. E ceva cu sens profund. Are la picioare cîteva judeţe şi face ce vrea cu ele. Se poate juca cu justiţia, poliţia, prefectura şi cu dracu’ mai ştie ce. Şi are un gen foarte interesant de simbioză cu centrul. Nu e ciocoi, fiindcă are un grad ridicat de independenţă. Contribuie la partid. Cu bani şi altele. Deci poate condiţiona ce se întîmplă. Am văzut cazuri.

A.P.: Şi eu mă gîndeam la baronul local ca un bun înlocuitor pentru ciocoi. Dar, uite un personaj cu totul nou: mogulul! Un personaj mult mai nuanţat decît baronul local.

I.C.: Da, săracul de el. Bietul mogul! Mogulul nu e local, e central. Şi conţine mai puţină politică în aluat. Şi mai multe afaceri. Totuşi, cu el se întîmplă ceva foarte interesant. Mogulul e o specie dialectică, şi nu mă refer numai la oscilaţiile lui între puşcărie şi glorie orbitoare. Ci şi la faptul că i se spune aşa, mogul, ca o insultă. Cred că „mogul“ e o denumire acceptabilă pentru ceea ce era numit în particular şi cu ură „mafiot“. Fără prea multe lucruri în comun cu definiţia originară, de membru al unui clan criminal. Condiţia mogulului e următoarea: el are musai ceva pete gri prin trecut, prin anii ’90, cînd averile s-au făcut cum s-au făcut. Şi atunci e vulnerabil. Or, prin definiţie, mogulul ar trebui să fie un personaj de o bogăţie orbitoare, care poate decide discreţionar nişte lucruri, cu aură de invulnerabilitate. Aici survine dialectica mogulului. Mogulul român e mogul tocmai în măsura în care nu e mogul. El ar fi mogul-mogul, dacă ar constitui un centru de putere şi influenţă din afara politicului. În practică, însă, trăieşte în complicitate cu politicul şi totul se leagă de posibilele dosare penale. Fiindcă, să nu uităm, trăim în ţara în care procurorul general trimite mail-uri cu dezvăluiri ziariştilor. Acum, ocupîndu-ne de ceea ce va fi, o să asistăm la o exacerbare a unor trăsături.

A.P.: Ţapul ispăşitor – un personaj de regulă interesant. Mircea Geoană ar putea să intre în această categorie?

I.C.: Mircea Geoană e un personaj de tranziţie. Tranziţia PSD-ului. Nimeni nu se putea descurca în acele vremuri, mai ales cu pornirile pruncucide ale lui Ion Iliescu.

A.P.: Demagogul?

I.C.: Demagogul e o pluralitate. Demagogia funcţionează în România actuală fiindcă avem un electorat nu prea informat şi dependent. Sînt judeţe în România în care oamenii au votat cu PSD şi Traian Băsescu, că aşa au înţeles ei, că a plecat domnul Iliescu şi a venit domnul Băsescu. Sînt orăşele pline de gropi care votează de 12 sau 20 de ani acelaşi primar, care n-a făcut niciodată nimic. Pînă şi în Bucureşti e favorit Oprescu, dacă nu mă-nşel.

A.P.: Ştii ce personaj mi se pare că lipseşte aproape cu desăvîrşire? Justiţiarul. O Vitoria Lipan. Monica Macovei avea ceva date în sensul ăsta.

I.C.: Vitoria Lipan? A, Norica Nicolai. Cu siguranţă... Dacă vorbim de caricaturi ale justiţiarului, Băsescu face şi el dreptate... toată lumea face dreptate. E plin de stîngişti de dreapta în România. Nu dreapta e aia cu dreptatea, ci stînga. PNL-ul ar trebui să fie preocupat de economie şi acumulare, dar uite că Antonescu se mişcă în zona de conotaţii morale. Defilează cu „România bunului-simţ“, chestii de felul ăsta. De fapt, Crin Antonescu e răzbunarea PAC-ului asupra PNL. E un soi de Charta 77 întîrziată istoric, fiindcă în comunism n-am avut decît cîţiva disidenţi.

A.P.: Ce fel de personaj e Crin Antonescu?

I.C.: A, e ceva foarte interesant cu el. De o vreme se comportă de parcă ar fi îndrăcit sau s-a rupt ceva în el. Să ne amintim de congresul PNL din 2009, cînd a venit la putere cu un discurs luminos, nepolemic, nemaivăzut pe o scenă politică pe care toţi se umplu de lături. Şi după aceea a început să muşte din duşman ca toţi ceilalţi, inclusiv calul lui Andrii Popa. Dar ghici ce! Nu cumva e cel mai bine plasat prezidenţiabil? OK, Crin Antonescu a cotit-o. E greu de încadrat. Dar ce ne facem dacă a dat onorabilitatea pe Preşedinţie? Ce ne facem dacă tot balamucul pe care îl produce de ceva vreme este singurul gen de discurs politic cîştigător în România?

A.P.: În cazul ăsta, Antonescu are ceva din romanul psihologic interbelic.

I.C.: Da, are ceva camilpetrescian, dacă vrei... Dar la cît pot spune eu, personajele din romanele interbelice româneşti sînt cumva bicisnice. Vezi dramele din Ultima noapte... sau Întunecare a celuilalt Petrescu, Cezar.

A.P.: Ca să încheiem într-un mod dilematic, haide să ne reîntoarcem la Caragiale şi să propunem o distribuţie pentru O scrisoare pierdută, folosind personajele politice.

I.C.: Tipătescu e Ponta, Zoe e Antonescu. Pristanda e... Elena Udrea, dacă mă gîndesc la stilul viguros pe care îl practică pe blog. Facem nişte travestiuri fiindcă nu sînt nişte actori tocmai experimentaţi şi contre-emploi-ul îţi iese uşor, se zice.

A.P.: Farfuridi şi Brînzovenescu? Geoană şi Năstase? Ce cuplu!

I.C.: Nu. Prigoană şi Oprescu sînt ăia doi. Agamiţă Dandanache, Toader Paleologu. Cu toată simpatia. Am admiraţie pentru genul ăla de naivitate a lui Paleologu.

A.P.: Trahanache? Pe cine „a trădat“ Antonescu?

I.C.: Zaharia Trahanache e greu... Antonescu s-a trădat pe sine. Trahanache e tot Antonescu. Îl distribuim în dublu rol. A mai rămas Caţavencu, care din nou e greu de găsit.

A.P.: Şi Cetăţeanul turmentat...

I.C.: Ăla nu e greu. Mai ales acum. „Vorba e, eu ce promulg?“ Mda...

A.P.: Eu zic că n-ai ce face cu rolul lui Caţavencu... I-l dai lui Băsescu, şi asta e!

I.C.: Ba nu, pe Băsescu îl vreau în Cetăţeanul turmentat. Că nu ştie ce să promulge acuma, cu uninominalul.

A.P.: I-ai dat un rol prea mic, n-o să-i convină... Şi tot nu îl ai pe Caţavencu...

I.C.: Tocmai. Încerc să evit soluţia cea mai simplă. Sînt curios cum s-ar descurca Gigi Becali în rolul lui Caţavencu, aşa, dislexic cum e. Şi mai sînt două personaje: Ionescu şi Popescu.

A.P.: O variantă pentru Pristanda: Vanghelie. Dublură. În cazul în care păţeşte Elena Udrea ceva şi nu mai poate să joace.

I.C.: Da, e de rezervă. Dar mă chinuiesc Ionescu şi Popescu ăştia. Am putea încerca cu Mircea Ionescu-Quintus şi Călin Popescu-Tăriceanu. Şi, în fine, mai e personajul Un fecior. Numai bun de Emil Boc.

A.P.: O idee: Băsescu ar putea să fie sufleorul.

I.C.: Da, foarte bine! Ceea ce eliberează rolul Cetăţeanului turmentat. Dar putem să-l lăsăm, aşa, vacant, chiar pentru cititorul nostru. Cetăţeanul turmentat e personajul care produce cea mai multă empatie. În romanele lui William Gibson, cel cu cyberspaţiul, există ceva numit simstim, de la simulated stimuli, o şmecherie de entertainment care-l plasează pe spectator chiar în interiorul acţiunii unui soap, în pielea unei celebrităţi. Se leagă de hiperrealitatea lui Baudrillard şi tot restul. Cam asta e şi Caragiale, un simstim, un fel de înregistrare perceptuală a altcuiva în interiorul căreia sîntem cumva obligaţi sau blestemaţi să ne mişcăm.