Jocul şi joaca, la oamenii mari, sînt dubioase. Mă refer la a te juca din plăcere pură, purtînd ceva din patosul copilăriei şi îndîrjirea maturităţii. Şi zic dubioase pentru că eu sînt unul dintre acei oameni care au trecut jocul la nivel de pasiune, ca deliciu al vieţii, iar asta este aproape de neînţeles pentru multe din cunoştinţele mele. Pînă la urmă, este o chestiune care ţine de gust personal: la fel cum unora le place fotbalul, politica şi alte hobby-uri, care au şi ele la bază cîteva jocuri la nivel de culise, iar altora, nu. Aşa e şi cu joaca: o simţi sau nu. Pentru oamenii ca mine, împătimiţi de jocuri, baruri de profil au apărut relativ recent, mai precis de vreo doi ani încoace. Adică baruri de boardgame-uri. Clientela lor este alcătuită preponderent din studenţi, pe timp de zi, şi cum se lasă seara peste Bucureşti, apare tinerimea din clasa muncitoare. Tinerime – pentru că rar se întîmplă să treacă pragul clienţi de peste 35-40 de ani. Momentan, sînt patru astfel de baruri consacrate în Capitală: Lente Café, Hobby Café, Ceainăria Tabiet şi Ludic. Piaţa pentru astfel de baruri este destul de tînără şi ofertantă. Ca idee, dacă suni în orice zi a săptămînii, rar reuşeşti să faci rezervare pentru ziua respectivă. Trebuie să suni cu cel puţin o zi înainte, dacă vrei să-ţi potoleşti pofta de joacă.

Lente Café are un spaţiu special pentru joc doar în barul de pe strada Arcului nr. 8. Este o casă mare, veche, la parter funcţionează ca bar şi restaurant, iar mansarda este destinată jocurilor. Aici sînt cinci mese, un pic înghesuite, dar asta creează un fel de cadru intim de complicitate între cei care vin să (se) joace. Oferta propriu-zisă este săracă: vreo 20 de jocuri, iar starea unora dintre ele îţi cam taie din avîntul ludic. Spaţiul de joacă este ca un apendice al barului, o tentativă uşor stîngace de a acoperi şi cererea din ce în ce mai mare a clienţilor care vor să anime o ieşire în oraş cu amuzamentul jocurilor de societate.

La Hobby Café, lucrurile stau un pic mai bine. Cafeneaua este situată tot într-o casă veche, pe strada Negustori nr. 34. O casă din aceea cu pereţi înalţi, impunători, în care decorul este puţin cam prea clasic pentru o atmosferă de joacă. Dar, cum îi zice şi numele, barul este conceput mai mult pentru persoanele care caută o seară relaxantă, în care se pot şi juca. Jocurile sînt, în mare parte, un memento al copilăriei (de la Piticot la Ţintar) sau evergreen-uri ale tinereţii părinţilor noştri (Rummy şi nişte table cinstite).

Cel mai vechi loc care îşi merită cu adevărat titulatura de bar de boardgame-uri este Ceainăria Tabiet, de pe strada Popa Savu nr. 20. Funcţionează de doi ani, timp în care şi-a perfecţionat oferta (are peste 150 de jocuri) şi serviciile (poţi să şi cumperi jocurile care-ţi plac). Însă a dat-o în strategii de marketing, care ştirbesc din plăcerea jocului. Au dezvoltat un întreg sistem, în care totul se taxează. Este singurul loc unde trebuie să plăteşti ca să închiriezi jocurile de la ei. Asta pe lîngă o consumaţie aferentă. Şi dacă vrei să mergi după ora 20, apare obligativitatea unei consumaţii minime. Dacă vrei să ai acces oricînd la jocuri, poţi să-ţi faci un abonament pe o lună sau pe şase, cu alte costuri. Au pînă şi un program de fidelizare, cu tot cu carduri de membru şi de VIP. Deşi printre pasionaţii de boardgame-uri sînt păreri cîrcotaşe cum că deja e prea mult, în fond, este un bar cu tematică de joc ajuns  la un nivel avansat de business.

Barul Ludic are impregnat conceptul de joc în fiecare detaliu (apropo de detalii, nume ales perfect). Îl găsiţi pe strada Colţei nr. 50, cu un spaţiu destinat exclusiv jocului: atît în camera principală, cît şi la subsol şi pe terasă. Au peste 70 de boardgame-uri, iar la subsol poţi juca şi Wii. Decorul este cît se poate de ludic: mobilă viu colorată, meniu sub forma unui avion de hîrtie, iar pe pereţi sînt fotografii care ilustrează ipostaze muncitoreşti ale omuleţilor Lego şi care încadrează, cu subtilităţi multiple, un citat din cartea lui Johan Huizinga – Homo ludens – în care este teoretizată natura ludică a culturii. Barul urmează să se extindă şi la etaj şi mansardă, şi să-şi deschidă şi bucătărie.

Tipul ăsta de business prinde în joc din ce în ce mai multă clientelă dornică de seri competitive sau relaxante. Planează o întrebare cu iz retoric: de unde acest interes vădit pentru joc, şi de ce acum?

La „acum“, un răspuns posibil este legat de amploarea pe care au luat-o jocurile pe calculator. Sînt pe acelaşi trend ascendent şi au un potenţial de entertainment foarte mare, care poate fi repetat cu rezultate diferite de fiecare dată. În acest caz, este lăudabil efectul: oamenii înlocuiesc monitorul cu tabla de joc, clickurile cu vorbe, şi plăcerea solitară (de multe ori neînţeleasă) cu bucurie trăită la comun cu prietenii. Fără pretenţii şi intenţii de vreo exegeză a jocului, mă întreb care este resortul lui şi dau un răspuns personal: jocul este o luptă pentru ceva sau o exhibare a ceva, fie amîndouă. Poate avea accente de eludare temporară a unei realităţi nesatisfăcătoare, sau este o reflecţie a competiţiei, care garantează anumite doze de adrenalină. Jocul în sine este o acţiune conflictuală: recreează, conceptual, o situaţie stresantă a vieţii cotidiene, cu scopul de a recrea persoanele implicate. Mai explicit, exact ca în viaţa de zi cu zi, are reguli stricte, presupune etalarea unor competenţe personale aflate în directă competiţie cu ale altora. De aici, reiese o presiune apăsătoare pentru a atinge primul triumful şi, deci, recunoaşterea celorlalţi. De-abia după această reuşită maslowiană, urmează relaxarea. Este, poate, o microrealitate în care ai din nou şansa unui început, în care toată lumea pleacă cu şanse egale, iar probabilităţile de a reuşi, de a-ţi atinge scopul sînt infinit mai mari decît în realitatea mare, de zi cu zi. Pe şleau, jocul ne stresează ca să ne relaxeze.

Mona Călinescu este PR & Marketing Online al Librăriei Cărtureşti.