Viața mea dinainte de pandemie nu era cu mult diferită de cea de acum. Trăiam, mai mult sau mai puțin, aceeași izolare și senzație că sînt prins într-o situație din care nu pot sau nu știu cum să ies. O existență stearpă, săracă în activități. Nu ieșeam în oraș, nu mergeam la teatru, cinema sau concerte; nu vizitam muzee, galerii de artă sau expoziții. Nu participam la nici un fel de evenimente culturale sau de divertisment. Aveam un sentiment general de neputință și oboseală, care mă făcea să accept rutina nocivă din fiecare zi, fără să schimb nimic.

Dar ceva se schimbase, totuși. Începusem să mă adun ușor-ușor, să mă dezmorțesc odată cu venirea primăverii. Aproape metaforic. În acest context, starea de urgență a venit ca o lovitură dată unui convalescent. M-a luat pe nepregătite. În momentele acelea, m-am simțit ca în urma unui cutremur sau incendiu în care-ți pierzi casa. Am trecut de la un plan și o speranță de viitor – la nimic. Totul în cîteva ore.

Fără ieșire

Ce-a urmat, cît timp a ținut starea de urgență, a fost o resemnare, un fel de înfrîngere. Nu m-am opus, nu m-am revoltat, nu m-am luptat, nici măcar în sinea mea, nu am căutat soluții. Cu o voluptate ciudată, m-am abandonat unei stări de vegetare din care mă trezeam doar ca să muncesc robotic și să-mi fac griji, mai întîi pentru cei apropiați, iar apoi și pentru mine. Ore întregi petrecute cu ochii-n monitoare, citind știri și articole, blocat și sufocat între pereți. Cînd totul devenea prea obositor, mă băgam pur și simplu în pat și adormeam. Am dormit foarte mult în tot timpul asta. Dar nu m-am simțit deloc mai odihnit.

În acele două luni, am ieșit doar de trei ori din casă, pentru cumpărăturile de bază. Am păstrat ca amintire declarația scrisă de mînă, cu fiecare dată tăiată și înlocuită de cea mai recentă. Prima oară am fost echipat ca de război – mască P100 și ochelari de protecție. Mi se părea ridicol și exagerat, mai ales că auzeam peste tot cum medicii nu au echipamente de protecție, dar teama a învins rațiunea. În magazin parcă jucam Pac-Man, evitînd oamenii printre raioane.

Cînd s-a terminat starea de urgență, m-am pregătit cu două tipuri de măști. Una normală, de unică folosință, și o mască FFP2 pentru cînd trebuie să iau autobuzul, să merg prin magazine sau aglomerație. Pare să fi funcționat. Mă întreb însă cît de mult mă protejez cu adevărat. Mă gîndesc uneori că singurul motiv pentru care nu m-am infectat pînă acum e că am avut noroc. Însă continui să port mereu și cu sfințenie masca, chiar și cînd mă văd cu fratele meu sau cu mama. Pe lîngă teama de a nu mă infecta, la fel de mare e teama de a nu infecta, la rîndul meu, pe cineva.

E un gînd care mă paralizează și din pricina căruia am continuat o stare de semiizolare chiar și după 15 mai. Mai ales după 15 mai. Aș putea să mă testez și să mă asigur că nu am avut virusul și nu sînt un risc pentru ceilalți, dar gîndul de a intra într-o clinică îmi provoacă alte anxietăți. Noaptea de 14 spre 15 mai a venit literalmente cu artificii, mașini turate pe stradă, muzică și chiote, ca și cum oamenii voiau să se răzbune pentru cele două luni de liniște. Pentru mine, însă, abia atunci a început adevărata anxietate. Pînă atunci, casa era un loc sigur, unde nu trebuia decît să stau și să aștept. Acum, deveneam expus pericolului, trebuia să părăsesc locul meu sigur și să înfrunt noua realitate. Am încercat, pe cît se poate, să reduc riscurile. M-am deplasat aproape numai cu bicicleta – ca să evit transportul în comun și să recuperez săptămînile de inactivitate fizică. Am renunțat la planurile de călătorie făcute la începutul primăverii, cînd mă vedeam luînd din nou la pas munții. Și am limitat la maximum contactul cu ceilalți.

Am renunțat și la alte planuri pe care le visam împlinite pînă la sfîrșitul anului. Unul dintre ele era să-mi dau demisia și să lucrez în alt domeniu, dar în contextul nesigur de acum, mi-e greu să adun curajul necesar, așa că rămîn cu impresia unui moment ratat, în care ar fi trebuit să fac un pas înainte, dar am rămas pe loc, de frică.

Nu știu ce se vă întîmplă în continuare și cum vor evolua lucrurile. Mare parte din anxietate a dispărut – cînd am depășit recent 4.000 de cazuri pe zi, n-am simțit nimic, nici măcar nu am fost impresionat de un număr care, la începutul pandemiei, reprezenta totalul cazurilor. Am rămas însă cu niște automatisme, iar liniștea mea are nevoie de constante și cunoscute. Și cu distanța. Între 1,5 și 2 metri.

Claudiu Ionescu este corporatist.

Foto: Irina Munteanu