„40 is the new 30.” Asta e propoziţia pe care o aud tot mai des, în ultima vreme, în cercul meu de prieteni. Replici de tipul “sînt mai bătrîn, deci ştiu mai bine” - utilizate cu toată seriozitatea de generaţia părinţilor, de exemplu - sînt folosite acum pe post de alint întru obţinerea de complimente şi confirmări de tipul “termină, dragă, cu prostiile, că n-arăţi nici măcar de 30!” - iar panica stîrnită de apropierea sau păşirea pragului vîrstei de mijloc se dovedeşte a fi, pentru cei mai mulţi, deja o chestiune ce ţine de trecut: “Cînd am făcut 30 de ani, am intrat în panică, acum mă bucur de viaţă...” Iar dacă stăm să analizăm puţin ce se întîmplă în cinema-ul larg (carevasăzică de public, carevasăzică yankeu) cu bărbaţii din acelaşi segment de vîrstă, rezultă că avem de-a face cu un fenomen generalizat...

Incursiuni în universul cvadragenarilor

Răspunzător pentru această stare de fapt este nimeni altul decît Judd Apatow. În 2005, cu The 40 Year Old Virgin, acesta a revoluţionat comedia romantică printr-o întoarcere la reţeta optzecistă a filmelor cu Bill Murray sau Steve Martin – care, amîndoi, jucau tipi minunaţi, dar complet caraghioşi şi cu ţinte romantice mult în afara propriei ligi. Diferenţa majoră între cele două generaţii constă în faptul că precursorii au abordat aceste personaje la doar 30 şi ceva de ani şi că, odată cu intrarea în a patra decadă de viaţă, romantismul (Groundhog Day) a devenit o raritate în filmografia lui Murray şi a dispărut complet, fiind înlocuit de noţiuni precum „căsnicie“, „familie“, „copii“ (Father of the Bride, Parenthood), în cazul lui Martin. E drept, odată ce au împlinit 50 de ani, parcă vorbindu-se, cei doi au reatacat, în forţă, tema, prevalîndu-se de o schimbare majoră de perspectivă – amorul semiplatonic – şi mizînd tocmai pe o scoatere puternică în evidenţă a diferenţei de vîrstă dintre protagonişti (35 de ani între Murray şi Scarlett Johansson la Lost in Translation, 34 între Martin şi Claire Danes la Shopgirl), dar asta ţine de alt articol... Revenind la Virgin, cei 43 de ani deja împliniţi nu l-au împiedicat pe Steve Carrell să se poarte la fel de decadent ca studenţii din seria Porky’s, în urmă cu vreo două decenii – erecţii matinale în prim-plan, tentative de aventuri de-o noapte, reacţii de începător la vederea nurilor feminini, limbaj deocheat extrem –, singurul semn de maturizare fiind dorinţa de a avea o relaţie stabilă, dorinţă surprinzătoare dacă ne gîndim că, din punct de vedere fiziologic, „the big 40“ aduce cu sine, în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, o respingere a stabilităţii casnice.

A doua incursiune a lui Apatow în universul cvadragenarilor a venit după numai doi ani. Knocked Up pleacă de la aceeaşi premisă a caraghiosului simpatic care ţinteşte dincolo de posibilităţile sale fizice, dar, spre deosebire de Virgin, împlinirea erotică nu mai reprezintă o finalitate, din contră... Cu suspansul de ordin erotic eliminat în primele zece minute (protagonistul jucat de Seth Rogen înscrie rapid, bine şi eficient: Katherine Heigl e frumoasă şi deşteaptă şi brusc însărcinată), urmează deci două ore de analiză comparată între cuplul de 30 de ani aflat în formare, dornic să facă totul aşa cum trebuie, şi cel de aproape 40, jucat de doamna Apatow, Leslie Mann, şi de Paul Rudd, ajuns în fricţiuni pe motive dintre cele mai imature (plictisul, dorinţa de a se simţi din nou atrăgători): în timp ce Rogen este dispus, cu un soi de adorabilă inconştienţă, să renunţe la o parte din independenţă pentru ca aranjamentul cu alură de familie să fie funcţional, Rudd încearcă să şi-o recîştige pe-a sa într-un mod deopotrivă inocent şi, pare-se, eficient, adică jucînd fantasy baseball cu alţi taţi de familie. Echilibrul este zguduit şi de prezenţa „corului antic“, format dintr-un grup de holtei de 20 şi ceva de ani (Jonah Hill, Jason Segel, Jay Baruchel şi Martin Starr), care, în ciuda faptului că vîrsta le permite aproape orice, preferă să-l povăţuiască şi să-l invidieze constructiv pe tovarăşul lor cel norocos, semn că tare ar mai prefera să aibă problemele existenţiale ale decanilor de vîrstă din film, decît să fie singuri. Asistăm deci la un „transfer de personalitate“ între generaţii, transfer parcă niciunde mai vizibil ca în două dintre cele mai recente filme (şi singurele remarcabile) cu şi despre Adam Sandler...

În Funny People (regizat tot de Apatow), relaţia mentor (Sandler) – învăţăcel (Seth Rogen) este doar aparent clasic-tradiţională, parteneriatul fiind mai degrabă unul de ajutor reciproc, în care comicul „bătrîn şi muribund“ are nevoie de grija şi de prietenia celui tînăr, oferind, la schimb, sfaturi de carieră. Mai mult decît atît, pe măsură ce relaţia dintre cei doi devine tot mai trainică, e tot mai evident că „idolul“ este, în fapt, arestat temporar şi confortabil instalat într-un stil de viaţă tributar adolescenţei (sex, drugs & rock’n’roll), în timp ce „fanul“ este vocea raţiunii, cu un discurs de bunic îngrijorat şi care ajunge să se transforme într-un colac de salvare, mergînd pînă la a-i recupera maestrului iubirea de odinioară şi vîrsta reală din buletin. Similar, în That’s My Boy (regia Sean Anders), relaţia părinte (Sandler) – copil (Adam Samberg) este complet răsturnată. Explicaţia pentru lipsa de maturitate a tatălui (iarăşi sex, drugs & rock’n’roll) şi pentru seriozitatea extremă cu care fiul înţelege să-şi trăiască tinereţea (carieră şi mariaj) este oferită din primele momente ale filmului: Samberg este rodul unei relaţii nepotrivite între un puşti de 14 ani şi profesoara sa de două ori mai mare, iar copilăria petrecută alături de un tată adolescent (mama este, evident, la închisoare, pentru corupere de minori) l-a marcat definitiv. În clipa în care cele două personalităţi paradoxale ajung să interacţioneze, se produc scîntei, şi publicul spectator are senzaţia că priveşte un spectacol de tip Freaky Friday (Gary Nelson, 1976) sau Big (Penny Marshall, 1988), dar fără acel element supranatural al sufletului de copil în corp matur (şi/sau reciproca). Evident, fiind vorba de un film care-şi doreşte să aibă oareşce morală, fără a face rabat, însă, de la mesajul „don’t worry, be happy“, finalul îl surprinde pe Sandler vag (dar nu foarte) maturizat, şi pe Samberg evident relaxat.

Recuperarea tinereţii pierdute

În fine, pentru că tot am pomenit de Sean Anders, filmul care zugrăveşte cel mai bine mentalul acestor (în lipsă de o sintagmă mai potrivită) bărbaţi-copii este, totodată, un omagiu adus generaţiei optzeciste, de care pomeneam la început, semn că avem de a face cu un cerc perfect închis. Astfel, Hot Tub Time Machine (pe care Anders l-a co-scris) împinge la extrem dorinţa bărbatului de 40 de ani de a-şi recupera tinereţea pierdută şi – graţie unui device scenaristic pe cît de puţin probabil pe atît de eficient (o maşină a timpului sub formă de jacuzzi) – îi oferă această şansă unică, transportîndu-l în epoca părului tapat şi a jambierelor roz-bonbon. Dintru bun început, cei trei bărbaţi-cobai (John Cusack, emblema filmelor cu adolescenţi în anii ’80, plus Rob Corddry şi Craig Robinson, din echipa de plan secund a lui Apatow) sînt infinit mai copilăroşi decît cel de-al patrulea membru al expediţiei (nepotul primului), jucat de Clark Duke cu o seriozitate matură ce ar face invidios pe oricare profesor de liceu. Marcaţi de tot soiul de regrete şi convinşi că trecerea anilor le-a închis pe veci anumite uşi către distracţie şi fericire, cei trei se reîntorc în trecut unde, în teorie, nepotul nici nu există şi unde au ocazia să se comporte pe cît de pueril îşi doresc. Cu toate astea, ca prin minune, odată cu trupurile tinereşti au căpătat şi un soi de responsabilitate unul faţă de celălalt şi toate visurile legate de sexul fără consecinţe şi de consumul peste poate de alcool se duc pe apa sîmbetei. Deloc surprinzător, reveniţi în prezent, cei trei au înţeles, în fine, că vîrsta fizică şi cea sufletească nu prea au nici o legătură şi că toate ridurile şi durerile din lume nu te pot împiedica să fii fericit şi să te bucuri de viaţă.

În loc de încheiere, pe post de concluzie – bănuiesc că ştiţi că Judd Apatow a tras o continuare a succesului Knocked Up, alegînd să urmărească nu aventurile cuplului june Rogen-Heigl, relativ insipid, ci pe cele infinit mai ofertante şi mai „aproape de casă“ ale veteranilor Rudd-Mann, ajunşi eroi principali. La yankei filmul se lansează de Crăciun, la noi în prima săptămînă de ianuarie – de departe cele mai bune momente să te bucuri de căsniciile mizerabile ale altora. Iar titlul e, cum altfel?, This Is 40!  

Codruţa Creţulescu este cronicar de cinema.