- argument -

Muzica electronică românească de dinainte de ’89 înseamnă, din păcate, o mînă de discuri rare, ştiute de un număr atît de mic de oameni, încît dosarul de faţă are datele unui ritual de iniţiere.

Cît, dar, mai ales, ce anume ştim despre muzica electronică de ieri? Putem vorbi, oare, de aşa ceva? A existat o şcoală? Cînd anume a început şi în România să se cînte cu sintetizatoarele şi cine au fost acei (primi) synthesizer heroes de la noi?

O expoziţie americană din anul 1970 de la Sala Dalles este un episod invocat de multă lume, căci acela a fost momentul în care primul sintetizator Moog a „andocat“ pe solul României comuniste. Atunci, cu acel moment de fascinaţie, cu construirea şi procurarea ulterioară a primelor sintetizatoare, „a început aventura muzicii electronice la noi, o muzică pe atunci nu foarte gustată, ca să nu spun mai mult“ – după cum afirmă Adrian Enescu, pionierul sunetelor sintetice de la noi. Am spus „construit“ pentru că, da, există legenda unui prim sintetizator hand-made construit de basistul unei mari trupe rock, căci synth-urile au intrat în acelaşi timp, deopotrivă în arsenalul instrumental folosit şi în pop-dance, şi în rock-ul progresiv, şi în muzica electronică propriu-zisă.

Ca şi în cazul rock-ului de dinainte de ’89 (căruia Dilema veche i-a dedicat un dosar „geamăn“ în 2011), din care arhivele TVR păstrează extrem de puţine filmări, albumele cu sintetizatoare din epocă sînt rarităţi cult, niciodată reeditate („graţie“ lipsei de interes şi de viziune a semi-defunctului Electrecord), de negăsit decît pe piaţa de second-hand a vinilurilor.

Însă muzica electronică din anii ’70-’80, cu explorările pop-dance ale lui Adrian Enescu, cu experimentele sonore şi manifestările alternative multimedia puse în scenă de Mircea Florian, cu încercările de rock electronic ale lui Rodion Roşca şi contribuţiile, în diverse genuri, ale unor claviaturişti, unii legendari, precum Günther Reininger, Dan Andrei Aldea, Adrian Enescu, Nansi Brandes, Nicolae Enache, Gabi Litvin, regretatul Doru Căplescu, Fraţii Nanu şi mulţi alţii (pentru că au fost mult mai mulţi decît s-ar putea crede), aşadar muzica electronică şi cea cu sintetizatoare din comunism reprezintă un (alt) important capitol din cultura pop românească, rămas încă obscur.

13 albume esenţiale cu sintetizatoare din comunism, alese de colaboratorii acestui dosar (Mihai Plămădeală, Alexandru Brătianu, Paul Breazu şi Marius Chivu):

- Mircea Florian, Pădure de voie bună (1975)

- Phoenix, Cantofabule (1975)

- Sfinx, Lume albă (1975)

- FFN, Zece paşi (1975)

- Adrian Enescu, Basorelief - Poem pop (1977)

- Sfinx, Zalmoxe (1979)

- Adrian Enescu, Funky Synthesizer Volume 1 (1982)

- Grupul Stereo, Grupul Stereo (1983)

- Holograf, Holograf 1 (1983)

- Adrian Enescu, Funky Synthesizer Volume 2 (1984)

- Sfinx, Albumul albastru (1984)

- Florian din Transilvania, Tainicul vîrtej (1986)

- Pro Musica, Rockul Baroc (1989)

Ilustraţie realizată de Ion BARBU