Întotdeauna mi-a fost teamă de durere, boală şi, mai ales, de moarte. Numai gîndul că existenţa mea ar putea să înceteze îmi dă uneori fiori, iar posibilitatea ca această inexistenţă să fie, de fapt, un proces precedat de chinuri groaznice e de neconceput. Şi, cu toate acestea, şi asupra mea, precum şi asupra altora, moartea exercită o fascinaţie care, privită detaşat, poate ridica semne de întrebare.

Practic un sport de luptă în care durerea e prezentă aproape constant – şi nu vorbesc aici de degetul umflat de la picior, care mă împiedică de cîteva zile să merg fără să mă schimonosesc la fiecare pas. O durere uneori subtilă, alteori acută, dar care poate rezulta (sau cel puţin aşa le place karatiştilor să creadă) în accidentări grave sau chiar în... moarte. Am jucat jocuri virtuale cu împuşcături şi îmi plac filmele cu bătaie, am citit cărţi despre gulag, am fost şi încă mai sînt uluit de modul în care regimurile totalitare au reuşit să extermine atît de mulţi oameni şi, uneori, am tras şi cu ochiul la lucruri mult mai rele şi mai „autentice“ de-atît. Să-mi fie ruşine.

Îmi aduc aminte, de exemplu, cum prin liceu, la scurt timp după ce accesul la Internet a devenit oarecum facil şi dial-up-ul a început să încarce facturile părinţilor, a venit un prieten la mine şi a insistat să-mi arate un site mişto. Avea un zîmbet care ascundea o farsă, însă am intrat în jocul lui. Era vorba despre Ogrish. Pentru cine nu a avut plăcerea să îl cunoască, site-ul conţinea imagini şi clipuri video necenzurate cu tot felul de grozăvii, printre care torturi, execuţii şi accidente. Nu cred că am petrecut mai mult de cinci minute acolo. Dar pe moment, recunosc, am fost oarecum fascinat de ideea că voi vedea ceva ce nu prea ai unde şi cum să vezi – moartea. Scandalos, macabru, strigător la cer.

În prezent, după mai bine de zece ani, la Muzeul „Grigore Antipa“ din Bucureşti putem vedea expoziţia The Human Body şi putem admira cadavre plastinate cu măiestrie. Adică oameni morţi, ca să spunem „lucrurilor“ pe nume, dar care transcend, în acelaşi timp, moartea şi consecinţele distructive pe care aceasta le are asupra corpului omenesc. M-am dus să văd şi eu cum arată, deşi mai vizitasem la Berlin şi Body Worlds, prima expoziţie de acest gen, şi am răsfoit, într-o zi, tot caietul cu impresii de la ieşire, pentru a încerca să-mi dau seama, ca orice antropolog care se respectă, ce cred şi ce spun oamenii după ce ies de acolo şi văd ce se află dincolo de piele. Şi mai scandalos, mai macabru şi de-a dreptul urlător la cer, de data asta.

Fascinaţia este, însă, reacţia unanimă a acestor turişti întunecaţi, puşi în faţa spectacolului morţii. Pentru că pînă şi atracţia pentru locuri legate într-un fel sau altul de moarte, precum şi pelerinajul la acestea au un nume. Dark Tourism (Richard Sharpley, Philip R. Stone (eds.), The Darker Side of Travel. The Theory and Practice of Dark Tourism, Bristol, Channel View Publications, 2009) – sau „tanatoturismul“ – este cu siguranţă mult mai bătrîn decît Ştirile de la ora 5. Şi nu foarte greu de înţeles. Experienţa sa îţi oferă o anumită apropiere de moarte, înlătură cel puţin o parte din tabuurile care o însoţesc şi poate, în plus, să te facă să te simţi bine. Chiar dacă într-un mod poate pervers, viziunea morţii îţi oferă satisfacţie. Satisfacţia de a fi scăpat şi de a te putea apropia de ea ca un simplu spectator, mîndru şi detaşat, care o priveşte de sus. E un fel de voyeurism, dar un voyeurism de cîştigător care a înfrînt cel puţin o moarte. Moartea altuia.

Şi revin la sporturile (mele) de luptă pentru că se încadrează în aceeaşi categorie. Ele sînt, de exemplu, al doilea cel mai vizionat sport de către tinerii între 14 şi 26 de ani („Tînăr în România. Profil urban de marketing“, Youth Monitor, 2012), după fotbal, şi unul dintre cele mai violente, ba chiar dintre cele mai sîngeroase. Spectacolul bătăii atrage, fără îndoială, însă foarte puţini se încumetă să calce pragul şi să experimenteze pe propriul corp efectele acesteia. Iar în momentul în care o fac, au în vedere tot moartea, consecinţa supremă.
 
Să ne mai mirăm de audienţa generată de veştile morbide, de aproprierea morţii unor personaje „mondene“ de către fel şi fel de indivizi, de mulţimea de gură cască strînsă la locul accidentelor sau de privirile aruncate pe furiş în urma unor cortegii funerare?

Moartea e peste tot. Pîndeşte pe YouTube, unde mai scapă cîte o execuţie sîngeroasă din America Latină, pe Facebook, în centrul unui priveghi virtual, pîlpîie pe stradă, în candelele aprinse la locul unor accidente, strigă senzaţional de pe micile ecrane şi zace, tăcută şi educată, chiar şi la muzeu. În spatele fiecărei apariţii clipesc însă zeci, sute, chiar mii de ochi, fascinaţi de misterul unui deznodămînt care îi va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, şi de care nici tehnica plastinaţiei nu îi va mai putea scăpa.

Alexandru Dincovici este antropolog şi cadru didactic asociat la SNSPA.

Ilustrația L. Muntean