Prima datorie a omului față de sine însuși este aceea de a fi autentic. Tema autenticității, recurentă la mai toată generația interbelică (Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Ionescu etc.), străbate ca un laitmotiv discret întreaga gîndire a filozofului român Mihai Șora. Pentru Șora, a fi autentic înseamnă, în primul rînd, a fi tu însuți și a-ți realiza propriul potențial ontologic la nivelul lui cel mai de sus, a-ți actualiza propriile posibilități ce te instituie în ființă, și, în același timp, a fi capabil să-l întîlnești pe celălalt sub forma deschiderii și a disponibilității.

Atașamentul detașat este rezultatul unui proces dialectic, al unei sinteze dialectice unificatoare, a două contrarii: a atașamentului și a detașării. Atașamentul detașat conduce el însuși la armonie prin împăcarea și unificarea contrariilor, ceea ce înseamnă că el este de fapt o formă de coincidentia oppositorum. Potrivit lui Șora, el este o implicare totală în act, implicare secondată de deschiderea și disponibilitatea de a vedea dincolo de actul ca atare: „[...] trebuie să ne atașăm de actul dat hic et nunc pentru că el este cosubstanțial cu ceea ce e vizat; dar trebuie să ne și detașăm de el, pentru că ceea ce, prin el, este vizat, îl depășește infinit“ (Despre dialogul interior, pp. 121-122). Această scurtă remarcă cuprinde în ea orizonturile perspectivei din care autorul român înțelege să-și pornească și să-și desfășoare propriul demers filozofic, precum și modalitatea în care el se va raporta la relația dintre fenomenologie și metafizică.

Tema atașamentului detașat poate fi regăsită sau aplicată la mai multe niveluri ale ființei, cum ar fi: la nivel individual – nivelul dialogului interior și al sondării sinelui propriu, la nivel interpersonal – nivelul relației cu celălalt și al descoperirii alterității în genere, la nivel social – nivelul dialogului generalizat și al constituirii comunității, la nivel ideatic sau al valorilor – nivelul confruntării filosofiilor, ideologiilor, a Weltanschauung-urilor, a propriilor idei cu ideile celorlalți etc.

„Ai prefera să te trag de mînecă, spunînd: con-fuz? Adică în fuziune cu ansamblul imediatității lui împrejmuitoare? Fie!” – Mihai Şora, A fi, a face, a avea

Prin intermediul atașamentului detașat se poate realiza, într-un mod autentic, trecerea de la propriul dialog interior la un dialog generalizat, deschizînd astfel lumea lui eu spre lumea lui tu și de aici spre cea a lui noi (a comunității). Pendularea între dialogul interior și cel generalizat, avînd la bază tocmai o anumită formă a atașamentului detașat, conduce către o armonizare a contrariilor din care ia naștere o stare de plenitudine a ființei (ideal al filozofilor încă din Grecia antică). Totul depinde însă, după cum subliniază Mihai Șora, „de adîncimea plonjonului pe care fiecare îl face spre propria lui rădăcină“ pe verticala revelatoare de sens a ființei. Stărilor de plenitudine, care răsar pe neștiute din desfășurarea vieții de zi cu zi, le corespunde sentimentul bucuriei – care trebuie înțeles în acest context drept un dat fenomenologic. Opusă trăirii străii de plenitudine a faptului de a fi, apare la Șora drama ratării ființei proprii, care înseamnă căderea din autenticitate. Iar căderea din autenticitate este și o cădere din relația de iubire. A te menține în autenticitate e așadar un exercițiu de „recucerire“ neîncetată a ființei din întortocheatele mreje pe care aparența le aruncă mereu peste lumea celor ce sînt. A te menține în autenticitate înseamnă a ști să asculți glasul ființei și a accepta să privești fața adevărului. Pentru că, atît adevărul, cît și ființa te cheamă mereu către locul cel mai profund din tine însuți, locul din care ți se deschide în mod real accesul la celălalt. Într-un anumit sens, se poate spune că ai atîta ființă cît adevăr ești în stare să suporți în viața ta.

În ceea ce privește dinamica internă a atașamentului detașat, trebuie spus faptul că atenția este cea care joacă rolul de catalizator, întrucît datorită ei omul se poate sustrage în mod repetat mrejelor aparenței și se poate dărui cît mai plenar faptului de a fi. Fără prezența unei minime atenții, neantul aparenței tinde să confiște și să pună din nou stăpînire pe ființă. Această atenție este numită de către Șora atenție existențială, ea fiind cea care te pune în legătură cu propriul a fi și cu sinele tău de adîncime și care îți dă posibilitatea de a te menține la acest nivel. Atașamentul detașat e în același timp o stare interioară și o atitudine – o atitudine ce se orientează în cel mai autentic mod către celălalt, dar și către tărîmul valorilor finale: Adevăr, Bine, Frumos.

Orice creștere spirituală este pînă la urmă rezultatul unei întîlniri, al unei „confruntări“ și al unei comuniuni cu celălalt. În acest sens, dialogul interior este însoțit în permanență de o intenție transcendentă. Orice dialog interior se regăsește din capul locului sub spectrul lui in aliud tendere, pentru că celălalt se constituie în condiție de posibilitate pentru propria cunoaștere și regăsire de sine. Celălalt mă determină să ies din mine însumi către ceea ce-mi este străin mie și să trec de la dialogul meu interior la un dialog generalizat, omul fiind în fond, după cum remarca Aristotel, un zoon politikon. Intrarea în dialog cu celălalt duce totodată și la o repliere, o revenire, mai profundă și mai plină de sens la tine însuți. Acest lucru nu se poate realiza însă cu adevărat și în mod profund decît într-un cadru al libertății și al autenticității. Ceea ce stă la baza acestui proces de pendulare autentică între mine însumi și celălalt este tocmai atașamentul detașat. Fără atașament nu poți ajunge cu adevărat la celălalt ca celălalt și nu poți stabili cu el un raport autentic, iar fără detașare există riscul de a te pierde pe tine însuți în celălalt pînă la anularea propriei bogății a ființei și a propriei identități. În chiar inima atașamentului detașat stă întreg secretul și misterul unității în pluralitate, a uniunii în distincție (a fi una cu celălalt și totuși a rămîne tu însuți). Aici regăsim o altă temă fundamentală din filozofia lui Mihai Șora: tema relației dintre unitate și pluralitate și ideea unității în pluralitate.

Într-un anumit sens, pe tine însuți nu te poți regăsi cu adevărat decît „pierzîndu-te“ mai întîi. Pierzîndu-te sub forma egoismului și a egocentrismului, ai șansa să te regăsești sub forma sinelui tău autentic și adevărat. Și abia cînd ai revenit astfel la tine însuți, abia cînd ți-ai descoperit sinele tău cel mai profund, poți primi și te poți bucura cu adevărat de infinita bogăție și frumusețe a lumii. De aceea, nu poți cîștiga cu adevărat lumea decît pierzîndu-o în prealabil. La fel în ceea ce l privește pe celălalt. Pentru a ajunge cu adevărat la el (și a nu rămîne împotmolit în propriile proiecții și prejudecăți cu privire la el), e necesar să te eliberezi și să te detașezi de nevoia (inclusiv intelectuală) de a-l avea. Pentru că pe celălalt nu poți „să-l ai“. Poți doar să fii într-o uniune profundă și autentică cu el. În acest sens, a te regăsi pe tine nu e un act de egoism, pentru că el se realizează prin dăruire, în și prin relația cu celălalt, iar celălalt nu e, potrivit lui Șora, un simplu alter ego, „ci este concomitent și o altă fațetă a aceleiași bogății care ție nu ți se explicitează în întregime în propriul monolog“ (Despre toate și ceva în plus, p. 58). Itinerariul descris mai sus (pe care Șora îl numește „etic“) nu este așadar un itinerariu de fugă din fața a ceea ce îmi este dat, ci „un itinerariu de angajare aerată“ în el, care caută în datul însuși comuniunea cu ceea ce nu este dat (descoperirea invizibilului din orice vizibil și de dincolo de orice vizibil, plenitudinea ființei).

Tema autenticității și a relației cu celălalt deschide o altă temă în filozofia lui Mihai Șora, care este aceea a eticii și a filozofiei practice. Aici intră în scenă perspectiva filozofului român cu privire la lumea și realitatea socială.

La nivel social avem prezent a­ta­șamentul față de instituții și reguli sociale, dar un atașament detașat, în care ești tot timpul conștient de posibilitatea „anchilozării“ regulei sau a instituției în condițiile în care corpul social nu este suficient „infuzat cu ființă“ de către comunitate. Dacă atașamentul față de reguli e prea rigid, adică fără detașare, ajungi să aplici sau să respecți regulile în mod automat, fără să mai și gîndești la rolul și semnificația lor, adică fără discernămînt. Dar, dacă atașamentul tău e detașat, atunci reușești să fii maleabil față de situația de fapt, renunți la rigiditate și dai voie libertății și creativității individuale să se manifeste liber și spontan și ajungi astfel chiar să contribui în mod inovativ la dezvoltarea și la flexibilizarea instituțiilor sociale.

Ideea atașamentului detașat este prezentă la Șora și în relația dintre tradiție și inovație: atașat tradiției (care te învață de unde vii și unde te situezi acum), dar și detașat de ea, în măsura în care, fără detașarea de tradiție, nu ar exista posibilitatea noului și a inovației. Cu alte cuvinte, atașamentul detașat generează între tradiție și inovație o (echilibrată) tensiune creatoare.

Și întreaga problematică a patologiilor, prezentă în lucrarea Clipa și timpul, poate fi văzută și înțeleasă din perspectiva atașamentului detașat. De pildă, a­ta­șa­mentul fără detașare de o imagine a ta din trecut sau de o formă de manifestare a ființei tale din trecut pe care o aduci în prezent ca substitut răspunsului viu și spontan la provocările vieții și la prezentul în care ești, duce la ceea ce Șora numeste avut pseudo-ontologic. Foamea și setea de a fi pot fi direcționate, printr o intenție ratată (care ratează ținta), către o fugă perpetuă pe orizontală după o diversitate mereu schimbătoare sau după acumularea de diverse bunuri, o fugă ce transformă în obiect tot ce „atinge“. Prin aceasta omul cade din a fi-ul fondator în obscura și încețoșata mlaștină a aparenței. Atunci el nu mai este (cu adevărat și la maximul potențialului său ontologic), ci intră și se manifestă în orizontul lui als ob (al lui ca și cum). Sursa primă a acestei căderi este, potrivit lui Șora, orgoliul, dorința de a fi centru și iluzia că a părea poate să îl înlocuiască pe a fi.

Căderea din a fi în a părea duce la un tip de atașament fără detașare, adică la o dependență. Dependența de propria ta imagine de sine, dependența de o anume realizare a ta din trecut, de­pen­dența de anumite etichete pe care sin­gur ți le-ai lipit pe frunte sau pe care alții ți le-au lipit și pe care, dacă îti plac, te lupți să le păstrezi cu orice preț etc. Toate acestea duc la pierderea unei can­tități importante de energie și la o diminuare de ființă. Pentru că, în loc să fii – aici și acum și pe deplin ceea ce poți fi –, recazi pe terenul de joacă al lui als ob și al posesivității – încerci să ai a fi-ul, să ți posezi propriul a fi. Or, în acel moment tocmai că l-ai și pierdut.

La nivel ideatic și al valorilor, am putea să spunem că practicarea atașamentului detașat este și un fel de exercițiu de cucerire și păstrare a unei „neutralități metafizice“ sau de aplicare a unei „reducții fenomenologice“. În acest sens, practica atașamentului detașat deschide o cale a moderației pe tărîmul mereu încercat de tot felul de dispute și orgolii al filozofiei.

A te plasa într-o stare interioară de tipul atașamentui detașat îți dă posibilitatea de a te menține în autenticitate (față de tine însuți și față de celălalt). În acest fel, ți se deschide cu adevărat calea către tine însuți și către celălalt. Atașamentul detașat subîntinde o linie de echilibru între mine și celălalt, fiind un exercițiu reluat mereu al pendulării corecte între acești doi poli ai ființei. Nu rămîn închis în mine însumi, ratînd astfel întîlnirea (autentică, reală) cu celălalt și cu lumea (cu bogăția ei), dar nici nu mă pierd complet în celălalt sau în infinita și mereu provocatoarea chemare a lumii, fără posibilitatea de a mă regăsi pe mine însumi (de a-mi regăsi sinele cel adevărat). Așadar, atașamentul detașat este (non)locul întîlnirii roditoare cu celălalt și cu lumea, este linia mediană sau raportul de aur care menține într un echilibru dinamic și într-o armonie dinamică și vie legătura dintre sinele nostru cel mai adînc și ființa lumii; este impulsul vital care mă face să mă dăruiesc cu adevărat lumii și celuilalt și, în același timp, să mă regăsesc pe mine însumi, îmbogățit, în mereu proaspăta și ireductibila manifestare a aceluiași infinit viu. 

Victor Gelan este cercetător științific al Centrului de Studii Fenomenologice și doctor al Facultății de Filozofie, Universitatea din București.