După ce „Manifestul Cercului Literar” (13 mai 1943; scris de I. Negoițescu, la îndemnul lui Radu Stanca) a stabilit obiectivele de natură estetică ale grupării – și anume, autonomia esteticului față de alte tipuri de valori, adeziunea la „idealuri pur estetice”, la „spiritul contemporan” și deschiderea sincronistă spre „spiritualitatea contemporană” din Europa –, în zarva polemică creată, nu s-a băgat de seamă că unul dintre textele lui Radu Stanca, publicat în vara anului 1943, reprezintă o participare la dezbaterea despre „Manifest”; mai mult, o corecție.

Și anume, în articolul „De la stilul istoric la stilul filosofic”, publicat în Saeculum (numărul pe iulie-august 1943), tînărul lider al Cercului a îndreptat discret gafa lor de a fi adresat „Manifestul” numai lui E. Lovinescu, fără să sufle o vorbă despre Blaga. El a recunoscut explicit ceea ce era evident și în „Manifest”, căci redactat într-un amestec de concepte și idei, unele blagiene, altele lovinesciene: faptul că, pentru cerchiști, Blaga este o personalitate formatoare. În „De la stilul istoric la stilul filosofic”, Radu Stanca a reluat cele mai importante idei ale „Manifestului” și le-a enunțat nu polemic și imperativ, ci expozitiv. Titlul îl omagiază direct pe Blaga, căci vorbește despre „stil”; Radu Stanca mai scrisese despre opera blagiană și observase, în recenziile sale, rolul de fundament explicativ pe care îl acordă filosoful conceptelor de stil / factori stilistici, ca elementele inconștiente bazale, ce modelează toate creațiile umane. Privind panoramic cultura românească, Radu Stanca observă că ea s-a născut sub zodia stilului istoric, însă acum se schimbă, trece la alt stil, sintetic sau filosofic. El descrie „tînăra noastră cultură” (expresie prezentă și-n „Manifestul” scris de I. Negoițescu, semn clar al colaborării lor la elaborarea textului) care s-a născut sub zodia istoricismului, îl invocă, la fel ca „Manifestul”, pe Maiorescu, cu încercarea lui de diferențiere/disociere, adică autonomizare, a valorilor. În plus față de „Manifest”, mai dă un exemplu de încercare de-a sălta de la istoric la filosofic, și anume Școala Ardeleană. Spre deosebire de „Manifest”, care cere să se producă „disocierea” (autonomizarea) valorilor, Radu Stanca spune că disocierea valorilor și trecerea la un stil mai înalt, filosofic, este un proces în curs, ca dovadă, operele lui Blaga și Lovinescu: „dacă am vrea să fixăm cîteva nume cu deosebită contribuţie pentru accelerarea acestei treceri, am reţine în primul rînd numele lui Lucian Blaga şi E. Lovinescu, care, pe planuri diferite, au vestit luminos noul zbor al spiritului românesc“.

Scrisoarea-„Manifest” a cerchiștilor a operat cîteva distincții importante: a argumentat „disocierea” valorii estetice în raport cu politicul, cu eticul și apoi cu etnicul, după modelul, zice Negoițescu, al criticii maioresciene, prin care cerchiștii și-au asumat idealuri „pur estetice”.

După ce a „corectat” gafa lor față de Blaga, în relativ scurt timp Radu Stanca a stabilit semnificația concretă a idealurilor „pur estetice” anunțate de „Manifest”. Astfel, în eseul „Resurecția baladei”, publicat în numărul pe mai 1945 al Revistei Cercului Literar, liderul Cercului a schițat propria sa estetică. El pornește de la constatarea că „poezia pură” a ajuns, datorită purificării și purității ei, „seacă” de-a binelea, „secătuită în mod extrem”, încît sub „coaja” ei nu mai este, „de fapt, nimic”. „Poezia”, spune tînărul estetician, „ca orice operă de artă, și ea se hrănește, cînd a ajuns pe planul major, dintr-un furaj axiologic copios”. Și anume, ea implică o „complexitate de semnificații”, de pildă „semnificația mitică, magia eroică, religioasă, morală”, iar „Intervenția valorii etice sporește un conținut estetic”. După părerea lui, valorile nu sînt „impermeabile, ci comunică între ele, se condiționează chiar”.

Concluzia, enunțată lapidar și memorabil, este că „Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă”.

Ca urmare, valoarea estetică apare, din punctul de vedere al statutului, autonomă față de alte valori (deci nu poate fi subordonată unor alte scopuri, etice, etnice, naționale, politice, religioase, pedagogice etc.), iar din punctul de vedere al alcătuirii ei lăuntrice, ca un „furaj axiologic copios”, un amestec de aluviuni venite din direcția tuturor celorlalte tipuri de valori. Bogăția acestui „furaj axiologic” este o condiție pentru capodoperă. Practic, Radu Stanca a conferit valorii estetice complexitatea pe care o are psyche a omului. Iar prin această teorie economicos expusă, liderul Cercului a dat direcția „ideologiei cerchiste”.

Ulterior, în 1946, I. Negoițescu – aflat cu Radu Stanca într-o simbioză literară îndelungată și rodnică – va boteza acest fel de creație: artă „euphorionistă”, colecționînd apoi, cu neascuns entuziasm, un bogat material factual care să se potrivească cu gîndul gîndit de Radu.

Legături blagiene

Aș mai observa un lucru în legătură cu cristalizarea, în trei pași („Manifestul”, „De la stilul istoric…”, „Resurecția baladei”), a concepției despre artă a Cercului Literar al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj în exil la Sibiu. Și anume, datoria față de Blaga.

Felul cum au pus cei doi teoreticieni cerchiști, Radu Stanca și I. Negoițescu, problema autonomiei esteticului sau, mai larg, problema autonomiei valorilor, începînd de la „Manifest” (autor, I. Negoițescu, „instigator”, Radu Stanca”) și pînă la teoria valorii estetice ca „furaj axiologic copios” (autor, Radu Stanca), are legătură cu Blaga.

Pe lîngă unele concepte, „Manifestul” foloseşte argumente ce pot fi instantaneu recunoscute ca blagiene. De pildă, considerațiile de la început, cum că poezia populară, „deşi creaţie minoră“, reprezintă „un izvor cert pentru marile posibilităţi viitoare, menite să depăşească acele forme primordiale, pînă la completa detaşare a tiparelor culte. Exemplele istorice ne arată că o cultură majoră începe acolo unde formele colective şi nediferenţiate sînt înlocuite cu o creaţie eliberată din magma comună şi strict individuală a personalităţii“, se bazează pe o idee blagiană: I. Negoiţescu reproduce pur şi simplu învăţătura lui Blaga (cea „predată“ și regelui, cu ocazia primirii filosofului în Academie) despre faptul că existența unei matrici stilistice minore permite și făgăduiește nașterea și a uneia majore, de autor.

Dar mai este vorba și despre cîteva „coincidențe”.

În noiembrie 1941, Blaga și-a început cursul universitar cu lecția „Despre viitorul filosofiei românești”, lecție care, spune chiar el, „a produs multă tulburare”. În număr unu absolut din Saeculum (ianuarie 1943), Blaga și-a inaugurat revista proprie cu textul acestei lecții. Aici, în „Despre viitorul filosofiei românești”, el a subliniat autonomia unor valori și domenii, separîndu-le unele de altele. Deoarece pe moment îl interesa filosofia, a „disociat-o” de alte domenii. Pe ideea „Să nu confundăm lucrurile și domeniile”, trei mari disocieri a făcut Blaga, nici una la modă, nici una pe gustul naționalist-ortodoxist al epocii; și anume, a autonomizat: filosofia de religie; filosofia românească de ortodoxia românească; românitatea de ortodoxie. Disocieri care i-au atras o sumedenie de acuzații publice și de polemici.

Iar în mai 1943, scrisoarea-„Manifest” a cerchiștilor s-a ocupat de asemenea de „disocierea” unei valori, concret, de valoarea estetică; aceasta a fost autonomizată față de valoarea etică, de cea etnică, de cea politică. Evident, nici declarația cerchistă nu era pe linia de gîndire oficială, public agreată în acei ani, așa că a atras reacții polemice serioase.

Practic, în „Manifest” este făcută același fel de operațiune filosofică, disocierea valorilor, care fusese făcută anterior de Blaga în „Despre viitorul filosofiei românești”, cu rezultate excepțional de iritante asupra opiniei intelectuale. De unde concluzia că nu este obligatoriu ca tinerii autori ai „Manifestului” cerchist să fi preluat ideea autonomiei unei valori de la Maiorescu sau din cărțile lui Lovinescu despre Maiorescu – le-ar fi putut la fel de bine învăța de la Blaga, care, prin lecția lui, le-a atras atenția asupra problemei. Oricum, pe tema „autonomia valorilor”, între învățătura lui Blaga și aceea a lui Maiorescu-Lovinescu nu există nici o diferență.

Încă o „coincidență”. În decembrie 1940, pentru publicul sibian, iar în 16 martie 1942, pentru studenți, Blaga a ținut o conferință intitulată „Școala ardeleană”; ulterior, o va publica în săptămînalul Vremea din 28 noiembrie 1943, cu titlul „Școala ardeleană-latinistă”. Este un text splendid, în care, printre altele, filosoful subliniază capacitatea speculativă excepțională a corifeilor ardeleni, care au avut un „duh filosofic de esență rară”, ce a fost „deviat înspre istoriografie și filologie” din cauza nivelului cultural jos din Ardeal. El îl elogiază aparte pe Petru Maior, care, speculativ și „anapoda”, a ajuns la năstrușnica idee că „linba românească e mama linbei ciei latinești”.

În vara anului 1943, Radu Stanca scria, în „De la stilul istoric la cel filosofic”, că „una dintre cele mai interesante perioade ale evoluției noastre culturale” este Școala Ardeleană, și semnala că aceasta a făcut „o serie de încercări de a sălta planurile în abstract, la demonstrații teoretice, trăgînd cele mai adecvate consecințe în mod general de a gîndi – totodată și cele mai absurde”. Ecou, firește, al conferinței lui Blaga. Ecou, prin învățare.

La asemenea profesor, asemenea studenți. Blaga preda și scria, iar unii dintre cei mai străluciți studenți ai lui, cum au fost Radu Stanca și I. Negoițescu, îi prindeau ideile. Unele. Despre învățare este vorba aici. Asimilau ideile profesorului și le aplicau după cum îi ducea interesul propriu și de generație.

Încercuit, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, de contestatari și hărțuit de polemici, Blaga nota într-o scrisoare: „Ăștia sînt copiii care vor să-și omoare pe tatăl lor. După toate regulile freudismului și ale triburilor primitive”. Nu a precizat la cine se referă, însă după data scrisorii, februarie 1943, presupun că nu la cerchiști. Dar cam așa i s-a întîmplat, peste foarte scurt timp, nici două luni, cu ocazia declarației lor de independență („Manifestul”, mai 1943), și cu cerchiștii: din cauza prea marii apropieri, l-au „uitat”. L-au „ucis” simbolic. Radu ce-a mai dres lucrurile. Și abia mult mai tîrziu, după ce Blaga n-a mai fost pe lumea asta, cerchiștii au exclamat, aproape în cor: „Ce mai tată am avut!”.

Marta Petreu este scriitoare și profesoară la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Ultima carte publicată: Domni și Doamne, Editura Polirom, 2020.

Foto: Radu Stanca și I. Negoițescu - arhiva Ion Vartic (sus); fotomontaj de Marta Petreu & Fogarasi Edith (jos)