E deja un truism: să crești copii este Examenul Vieții. Cu majuscule îngroșate. Să pregătești admiterea la liceu ca părinte e un examen în examen. Unul frustrant și pe alocuri absurd – ți s-a distribuit un rol mai important decît ai fi vrut, dar nu unul din care să poți schimba cursul poveștii. Eroul principal e altul, iar povestea nu e despre tine. Deznodămîntul însă depinde în mare măsură de calitățile tale de antrenor, de psiholog de serviciu, de manager al timpului, de șofer, de echilibrist mental și, nu în ultimul rînd, de finanțator. Dacă ai înțelepciune, te supui tuturor acestor roluri fără să te revolți: ajungi în final tot acolo. La mine iluminarea a venit după momentul de revoltă, în urma căruia am înțeles că îmi rămîne doar să îmi joc cît mai cinstit rolurile, alături de toate celelalte: cel de mamă x 2, de profesio­nist, de fiică, de prietenă sau de femeie. Dacă mai e loc și timp.

Iată-mă așadar în punctul acceptării. Am în față un adolescent cu capul în nori, ca toți adolescenții, și un examen care nu-i al meu, dar e al naibii de important. Prima sarcină, poate cea mai dificilă: să îl fac să priceapă greutatea momentului. Copilul spune da, știu, și militează în continuare pentru dreptul de a avea și timp liber. Lucru pe care îl înțeleg perfect – cît aș vrea să am și eu puțin timp pentru mine. Apoi încerc să dreg busuiocul cu nițică motivație – înveți pentru tine, dragul meu, școala și educația sînt mai importante decît poți tu înțelege acum. Copilul zice da, știu, și de data asta – dar privirea spune altceva: ce are școala cu educația? Și se afundă în cititul unei cărți care nu e pe lista lecturilor obligatorii. Mă gîndesc să profit de bucuria cititului pentru a-mi ajuta copilul la română. Dar fiul pune privirea în pămînt și recită niște definiții din care evident nu înțelege nimic. Sînt acolo cuvinte al căror sens nu îl știe și nu i se pare deloc grav că e așa.

Așa ne-a spus la școală e argumentul suprem. Avem în jur zeci de cărți de poezie și îi propun să exersăm argumentarea genului liric. Copilul bălmăjește ceva despre eul poetic și eul liric, iar eu cred că am înțeles greșit. Iau apoi manualul și mă dumiresc. Totul e fix ca acolo. Am aflat așadar că eul poetic este despre metafore și epitete, iar eul liric despre sentimentul pe care a dorit să-l transmită poetul. N-am înțeles însă cine și de ce a avut nevoie de această dihotomie a eului pentru argumentarea unui gen care e despre emoție și nu despre patologica bipolaritate. Cu gîndul că această împărțire se aplică mai degrabă poeziei ratate, unde mijloacele artistice sînt în altă parte decît trăirea presupus autentică a poetului, am abdicat din rolul de antrenor principal pentru a un loc nu mai puțin important de antrenor secund, cuplat cu cel de administrator-finanțator. Ca antrenor secund, trebuie să verific că elevul și-a făcut toate temele, și pentru școală, și pentru meditații. Ca administrator, trebuie să mă asigur că are toate condițiile pentru a le face. Ca mamă, mai tai uneori teme din listă, cînd constat că ar trebui renunțat la timpul de somn, masă sau duș. Iar ca finanțator, n-am decît să fac hocus-pocus pentru a găsi în cont suficienți bani și pentru școala oficială (care nu e gratuită), și pentru cea paralelă, a meditațiilor. Ambele obligatorii, dacă îți pasă cît de cît de viitorul copilului.

Încet-încet, meditațiile ajung să ocupe un loc mai important în agendă decît întîlnirile profesionale, iar din perspectiva bugetului totul devine multiplu de cost meditație. Pantofi sport = 3 meditații. Concert = 2 meditații. Factură electrică = 2,5 meditații. Și lista ar putea continua. De ceva timp am renunțat să mai număr evenimentele la care n-am participat, concertele pe care le-am ratat, întîlnirile cu prietenii pe care le-am anulat. În acest context, un mic accident domestic care a dus la spargerea unei chiuvete pare un dezastru. La o căutare pe net am aflat că o chiuvetă nouă costă cam între 2 și 4 meditații minimum. Nu-mi rămîne decît să privesc duios în calendar și să număr zilele pînă la examenul din iunie.

Cît despre examenul în sine, m-am dumirit pînă la urmă că nu degeaba ocupă un loc foarte important în agenda mea și a altor părinți. În broșura de aproape 100 de pagini numită Admitere 2017, editată de Inspectoratul Școlar, n-am găsit nimic despre acesta. Am citit și recitit de mai multe ori, ca să mă asigur. Avem, în schimb, capitole întregi dedicate înscrierii, contestațiilor și repartizării computerizate. Tabele în­tregi cu calendare din care datele principale, ale testărilor propriu-zise, absentează nemotivat. Noroc că le-am notat la ședința cu părinții, altfel aș fi putut crede că examenul în sine nu există și că admiterea la liceu e doar un joc probabilistic.

Una peste alta – ciob peste spărtură –, n-am mai trăit de mult un AMR mai rîvnit. Simt că într-un fel și eu dau un examen de grad: în urma lui voi fi, fără doar și poate, cu o treaptă mai calificată în poziția de părinte. Iar pînă la admitere mai e un pic și un popas festiv: banchetul de absolvire. Raportat la algoritmul bugetar al ultimului an, banchetul e un fleac: 5,42 meditații. 

Anca Chimoiu este scriitor, copywriter, colaborator al Republica.ro.