Mi-am petrecut anii copilăriei într-o familie tipică, într-un apartament tipic, construit în anii ’70, într-un cartier-dormitor, cu blocuri înalte, din perioada ceaușistă, cu doi părinți, veniți din provincie (de la țară) în București la sfîrșitul adolescenței lor, muncitori, fiecare în întreprinderi de stat, unde lucrau în ture, de luni pînă sîmbătă.

Pe scara blocului eram foarte mulți copii, de vîrste apropiate (numai la etajul nostru, cu patru apartamente, eram șase copii), iar în cartier cei mai mulți dintre noi eram colegi de clasă sau de școală. De luni pînă sîmbătă, după școală și temele de făcut acasă, timpul nostru liber era, în mare măsură, umplut de această rutină plăcută a socializării fără agendă, în „grupul de egali“, cu ceilalți copii. Timp în care părinții încercau să lupte pe diverse fronturi pentru asigurarea celor necesare: statul la cozi, gătitul, spălatul de mînă, călcatul. Cam ce făceau toate familiile, ce făceau toți părinții. Familii tipice, familii uniforme. În care abaterile de la normă ieșeau în evidență. De exemplu, familiile cu un singur părinte, fie pentru că celălalt era decedat, fie pentru că divorțaseră, lucru destul de rar atunci.

Momentul de familie este marcat în amintirile mele de faptul că duminica ne așezam cu toții la masă din bucătărie: mama, tata și eu. Nu era întotdeauna plăcut, din pricina tensiunii care plutea între mama și tata, între mama și mine, între mine și tata, care voia cu orice chip să mă facă să mănînc mîncarea aia, pentru care se luptaseră atît (deși nu mi au spus-o niciodată!) și care trebuia să mă facă om.

Cele mai plăcute momente erau duminicile în care, împreună cu părinții sau doar cu mama, schimbînd două autobuze, mergeam în cartierul Macarale, la familia verilor mei, acasă, unde puteam să ne jucăm, în casă sau afară.

Vara ieșeam duminica dimineață, în familia lărgită, cu părinții și familiile verilor mei, pe malul lacului Cernica, unde tații făceau grătar, mamele puneau masa pe păturile întinse pe jos și făceau salată, vorbeau vrute și nevrute, croșetau, în timp ce noi ne bălăceam sau rămîneam muți de uimire, privindu-l pe vărul nostru mai mare (care făcea înot de performanță) cum dispărea în linia orizontului, înotînd în stilul fluture.

Familia lărgită, în deplasare, sau viața la țară

În vacanța de vară, ca cei mai mulți dintre noi, în acea vreme, mergeam la țară, în Oltenia, la bunica, femeie care, la 60 de ani, ținea singură o gospodărie cu animale, grădini și pămînt de lucrat (satul ei scăpase colectivizării). Acolo nu prea era timp de joacă, trebuia să facem lucruri destul de practice: să ajutăm la udatul grădinii, la adusul lemnelor pentru foc, să dăm de mîncare la păsări, să ducem vaca la păscut (o aventură!) și s-o aducem înapoi. Odată întorși acasă, seara, recompensa supremă era prima cană de lapte proaspăt muls, călduț și cu spumă, pe care ni-l dădea să-l bem, nouă, copiilor harnici. Apoi, bunica ne așeza pe toți la masa rotundă, joasă, în prispă, punînd în farfurii cel mai bun borș de legume făcut în ulcea de lut, în vatră. Lîngă cîte o bucată de pîine, una din cele douăzeci cu care veneau părinții noștri de la oraș, pentru că la țară pîinea se dădea pe cartelă.

Sentimentul de comuniune pe care ni-l dădeau întîlnirile de duminică de pe malul lacului Cernica și serile de la masa din prispa bunicii Pampu este strîns legat, în memoria mea afectivă, de ideea de familie. În care oamenii se văd, se aud la telefon, petrec timp împreună, se ceartă, se supără, se împacă, se emoționează, plîng (bunica, însoțindu-ne la cursa de 5 dimineața, plîngea întotdeauna cînd plecam înapoi, la București, și o lăsam singură), se ajută, fac ca relațiile să aibă sens, iar persoanele să capete importanță pentru noi. Iar după un timp, aceste relații ne dau un sentiment de apartenență și ne ajută să dezvoltăm relații emoționale pozitive cu alte persoane. Este o zestre, cea mai importantă moștenire, care nu se poate dezvolta în izolare, ci în interacțiunea repetată cu cel puțin o persoană atentă și sensibilă la nevoile copiilor.

Civilizația occidentală, din care facem parte, la rîndul nostru, a cunoscut, în privința relațiilor pe care le are un copil, în primii ani ai dezvoltării, o mutație semnificativă, care nu a ținut cont întotdeauna de nevoile noastre biologice. Dacă în urmă cu 25 de ani fiecărui copil de vîrstă preșcolară îi erau „dedicați“ patru adulți, astăzi, în lumea profesioniștilor educației și a părinților, este considerat ca fiind acceptabil un raport de un adult la patru-cinci copii.

Familia extinsă, cuprinzînd bunici, unchi, mătuși, oferea copiilor, în condițiile unor interacțiuni constante și consistente, mai multe oportunități pentru dezvoltarea capacității de a depăși și a face față adversităților, de dezvoltare a unor resurse psihologice și, în același timp, o diversitate de modele de interacțiune socială.

În această privință, cei mai vulnerabili depind de cei mai puternici și au nevoie de sprijinul lor: copiii de părinți, bunici sau de cei care le poartă de grijă; părinții, la rîndul lor, de un sistem social și politic care să susțină nevoile și drepturile părinților în îngrijirea copiilor, respec-tîndu-le, în același timp, demnitatea umană, dreptul de a alege dacă doresc să aibă un copil.

Istoria recentă a României, cînd Ceau-șescu, odată venit la putere în 1965, a pus în practică politica sa pro-natalistă, a fost marcată de politici abuzive și degradante față de dreptul femeii de a fi stăpînă pe propriul corp, de a avea acces la contracepție și planificare familială, interzicînd avorturile (decretul 770/1966) și limitînd, prin decretul 779/1966, desfacerea căsătoriei la condiția „în cazuri excepționale“. Impactul acestor două măsuri asupra familiei și sănătății mintale a populației din România e greu de estimat, dar ele ne urmăresc și astăzi. Oficial, au fost înregistrate peste 10.000 de victime ale avorturilor clandestine, în realitate numărul acestora fiind cu mult mai mare (vezi documentarul TVR Copiii patriei din seria „Adevăruri despre trecut“, coordonat de prof. Lavinia Betea). Generațiile de copii nedoriți născuți din 1967 pînă în 1972 și după aceea, în toată perioada comunistă, „decrețeii“, reprezintă un tragic experiment social, fără precedent.

Mulți dintre cei născuți în această perioadă au venit pe lume nedoriți de mamele, de tații, de familiile lor. Sub povara „eu n-ar fi trebuit să mă nasc“, au venit pe lume, au crescut și și-au întemeiat, la rîndul lor, familii, în care mulți se străduiesc să nu transmită copiilor lor propriile traume familiale.

Industrializarea forțată, pusă în aplicare de Ceaușescu, prin strămutarea tinerilor de la sat la oraș, a reprezentat o altă măsură care, rupînd legătura de vecinătate cu familia lărgită, a dus la slăbirea coeziunii acesteia.

În perspectiva unui trecut recent atît de dureros, este îngrijorătoare tendința de modificare a Constituției pentru redefinirea familiei și nerăbdarea oamenilor politici de a instrumentaliza un astfel de subiect.

Părinții, familiile de azi au nevoie de semnale care să încurajeze toleranța, acceptarea diferențelor, dialogul, răbdarea (despre care și Biserica ne vorbește!), pe care copiii să le poată prelua, mai apoi, ca modele de comportament.

Starea de bine privește întreaga familie

Descrierile multor prieteni, precum și a mea, privind acele timpuri conțin imaginea idilică a copilăriei perfecte. Însă tocmai acest lucru atrage atenția asupra rupturii relațiilor – familia trebuie privită ca un întreg, iar fericirea ei nu poate să fie doar fericirea unui membru, așa cum nu poți spune despre un organism că este sănătos atunci cînd inima funcționează bine, însă rinichii și ficatul sînt bolnave.

Părinții noștri ne-au ascuns multora dintre noi dramele prin care treceau (lipsa alimentelor, statul la cozi…), făcîndu-le să pară obișnuite, acceptabile, permițîndu-ne să construim această imagine idilică, așa cum Guido (Roberto Be-nigni, La vita è bella) îi prezintă fiului său realitatea odioasă a anilor ’40 ca pe un joc. În realitate, relațiile cu ei se bazau pe frică (copilul nu trebuie să afle și să spună altora ce credem, ce gîndim, ce facem) și pe minciună (să păstrăm aparența fericirii). Unii, însă, s-au prefăcut atît de bine încît, pentru a da un sens realității înfiorătoare, au ajuns să creadă (și cred în continuare).

(Mulțumiri soției mele pentru sprijin şi sugestii.) 

Andrei Chișcu este psiholog clinician.

Foto: T. Leth-Olsen, Flickr