Întrebarea lansată invitaților mei pentru această anchetă a fost: „Ce fel de tînăr/tînără ai fost?”. Răspunsurile lor sînt niște oglinzi lucide și tandre, iar „personajele” pe care le aduc la suprafață au toată fragilitatea și puterea din lume.

 Doru CĂSTĂIAN, profesor

Copilăria mea a fost numai anxietate şi minunare, adolescenţa la fel. Îmi amintesc de mine rătăcind printre blocurile Galaţiului, jucînd fotbal, maimuţărind actorii din filmele cu karate de la începutul anilor ’90, îmi amintesc şi primele nelinişti şi priviri furişe către fetele din vecini. Îmi amintesc cum am vrut să construim un avion din fragmentele variate descoperite pe maidanele dintre blocuri, cum am făcut o formaţie cîntînd hit-urile la modă ale sfîrşitului anilor ʼ80 („Se mărită Mona”, de exemplu). Pe scurt, am fost un copil obişnuit, unul dintre miile de copii ce populau cartierele muncitoreşti ale Galaţiului. Însă tot ce mi se întîmpla avea culoarea aceasta ambiguă a groazei şi miracolului, lumină pură, năclăită de nelinişte, adulaţie şi oroare. Poate de aici fascinaţia mea mai tîrzie pentru teoreticienii sacrului, dar şi pentru proza unui Cărtărescu, de pildă. Am trăit şi continuu să o fac sub semnul acestei bipolarităţi. Am fost la fel de autentic introvertitul care se ascundea prin vegetaţia de pe malul Dunării ca să citească şi extravertitul gălăgios (uşor cabotin, uşor fistichiu) care încerca să fie mai interesant decît ceilalţi. Aşa am fost şi în liceu: sociabil, bun prieten, guraliv, dar şi mofluz, imposibil, anxios. Discutînd relaxat cu oricine, dar îngrozit la gîndul că o fată m-ar putea vedea la un moment mai degrabă ca pe un băiat decît ca pe un coleg sau un vecin. Azi, cu luciditatea tristă a celor mai bine de patru decenii trăite, pot vedea cu uşurinţă cum teatrul minţii mele de copil a pregătit toate cuştile, dar şi toate orizonturile adultului. Port încă în mine culorile invizibile ale neliniştii şi minunării, ştiu că îmi sînt simultan şansă şi blestem şi mă ghemuiesc încă în culcuşul de farmec cu care lumea a stat mereu îmbrăcată pentru mine. Încă citesc, încă mă uit pieziş şi curios către oameni, încă am naivitatea aceea genuină a copilului, înşelată, desigur, de sute de ori de-a lungul timpului. N-am fost niciodată un adult care ascunde în el un copil. E mai degrabă invers: niciodată adultul n-a crescut pînă la capăt. Şi e foarte bine că e aşa.

 Mihaela DEDEOGLU, jurnalistă

Am trecut fără să știu prin adolescență, m-am descotorosit de ea ca de o haină care mi-ar fi fost cumpărată împotriva voinței mele. Acum îmi pare rău că m-am grăbit, dar știu că nu aveam altă soluție. Aveam de căutat un loc sub soare. 1,58 m, păr șaten, ochi căprui. Făceam teatru și radio. Uneori păream distantă și sigură pe mine. Eram timidă și bătăioasă, adesea cu capul în nori. Citeam mult și visam la fel de mult, dar nopțile mele erau adesea populate de coșmaruri interminabile în care mureau oameni. Aș fi putut deveni scriitoare de romane polițiste… Am început să îmi cîștig existența la 12 ani și, pînă în ziua de azi, exceptînd vacanțele și concediile legale, m-am oprit doar 12 luni. Eram veselă și ciripeam mult. Cine știa să citească mai atent vedea o tristețe despre ale cărei origini vorbesc, dar vorbesc rar, pentru că mă revoltă și azi. Revolta asta m-a format.

 Bogdan COȘA, scriitor

Am fost, înainte de toate, un tînăr navetist. Am mers la liceu cu un picior pe scara maxi-taxiului care lega Codlea de Brașov, cu spatele la drum, de obicei lipit de fundul cuiva, de coapsa altcuiva și de burta unui al treilea; îmi înfundam căștile în urechi și mă decuplam de la certurile care se iscau încă de dinainte ca șoferul să pornească din nou de pe loc, dar la fel făceam și acasă – locuiam în aceeași cameră cu părinții.

Cînd am înțeles că am mai multă putere decît credeam, că am libertatea de a alege, am început să mă trezesc la 5,30 și să plec la școală cu un autobuz mai mare, care venea de departe; deși vechi, cu geamurile mătuite, drumul spre școală era un deliciu. Pentru că nu întotdeauna aveam ghete de iarnă sau o haină suficient de groasă, congelat, așteptam să-l văd ivindu-se de după colț, supraîncălzit, motiv pentru care îi găseam pe restul pasagerilor pe jumătate adormiți, cufundați în scaunele îngălate, îmbibate de transpirația nemților sau polonezilor care călătoriseră și ei vreun deceniu cu fundul în ele, și care trebuie că erau de mult pensionați; după ce îmi cumpăram bilet, îmi căutam un loc în spate, unde primeam cu încîntare să fiu legănat de mama mecanică, ce mă ferea, în burta ei, de frigul cel negru.

În clasa a XII-a – și, în continuare, la facultate –, am descoperit însă un twist care a desăvîrșit experiența navetei; în lunile de primăvară tîrzie, vara și toamna, pînă să vină ploile reci, luam trenul pînă în oraș; un tren uitat de navetiști, care preferau unei călătorii liniștite confortul de a fi luați din fața casei. Fumam între vagoane, în compania pescarilor, care se-ntorceau chercheliți de pe baltă, cu chef de vorbă, prietenoși, sau ne lăsam ciupiți de primul soare, și era de parcă în fiecare zi plecam undeva în vacanță, nu la școală.

Am fost un adolescent norocos, am știut să văd mereu jumătatea plină a paharului și, mai mult, să presupun că, undeva în depărtare, există și un robinet.

 Carmen Lidia VIDU, regizoare

Am fost mereu un copil harnic. Mi-a plăcut să muncesc, să studiez, să citesc, să particip la concursuri de istorie, de literatură, la olimpiade, mi-au plăcut teatrul, filmul, am avut mereu poftă de viață. Am înotat mult, am călătorit. M-am îndrăgostit rar, am căutat să am prieteni, nu am reușit. Am lucrat mereu la corpul meu, să fie ferm, să fiu mereu tînără. Mi-a plăcut mîncarea. M-am crezut nemuritoare, aveam tupeu, nu-mi era frică de singurătate, nu-mi era frică de insucces. La 18 ani am plecat din Arad spre București. Am ajuns rapid să montez la Teatrul Act, Teatrul Odeon, Teatrul Național, am lucrat cîțiva ani pentru PRO TV. Am cîștigat foarte mulți bani. I-am cheltuit rapid pe haine, creme, magazine, chirii, mîncare. Nu m-am integrat în nici un grup. Nu mi-a plăcut să stau, mi-a plăcut să plec. Am încercat multe, prea multe: muzică electronică, petrecerile, excesele, meditație, yoga, să fiu cu cei mulți, cu cei puțini.

Am fost o tînără care nu a avut o educație financiară, civică, sexuală, religioasă. Mi-am pierdut tinerețea fiind harnică și complet nespectaculoasă.

 Simona SORA, scriitoare

În prima tinerețe (21 plus-minus), am fost radical revoluționară: nimic nu-mi convenea, nimic nu mă mulțumea. Mi-am găsit debușeul perfect în (din ce în ce mai hulita) revoluție română, cînd m-am plimbat pe sub gloanțe simultan ca într-o luptă de gherilă și într-un film de Sergiu Nicolaescu; în cea de-a doua tinerețe (28 plus-minus), am încercat din răsputeri să mă îmburghezesc: am făcut un copil, mi-am luat o casă și m-am mutat într-un canton mai catolic decît Papa; în cea de-a treia și ultima tinerețe (35 plus 10 ani) am încercat (și n-am reușit) să dilematizez (așa cum alții peripatetizează) două-trei lucruri care cu greu pot fi dilematizate: scrisul,  printre  ele.  Așa am redevenit revoluționară.

 Cristian IFTODE, filozof

„Nimeni nu-i îndeajuns de inteligent încît să ştie cît rău face”, zice o vorbă de duh franţuzească. Deoarece cred în adevărul ei, întrebarea care mă frămîntă adesea e cît de diferit am fost de cel care aş vrea să cred că am fost şi, pornind de aici, cît de mult rău a făcut, fără să vrea, celor din jur această versiune tînără a celui care s-a văzut apoi devenind profesor de etică. Oare cît de mult i-a rănit încăpăţînarea mea, încrederea semeaţă în propriile puteri intelectuale, timiditatea mea arogantă şi, uneori, gelozia prostească, pe aceia care ţineau la mine cu adevărat? Am convingerea că e bine să ne adresăm nouă înşine, periodic, asemenea întrebări incomode, pentru că doar încercînd să le răspundem retrospectiv ne dumirim mai bine în legătură cu neatenţia şi carenţele noastre prezente. Altfel spus, prin acest exerciţiu reflexiv am şansa să înţeleg, e drept, niciodată pînă la capăt, cît de diferit sînt în realitate de cel care cred că sînt acum. Doar aşa pot spera ca acela care voi fi să devină ceva mai bun, mai atent, mai recunoscător decît mine.

 Maria POPISTAȘU, actriță

M-am întrebat cînd a început tinerețea și-am răspuns imediat: în vara lui ’94. M-a claxonat la semafor, iar cînd m-am întors spre el, mi-a aratat două degete în V, ca V-ul de la VICTORIA reclamată de revoluționari. Numai că V-ul ăsta avea în miezul lui limba pîlpîitoare a unui bărbat între două vîrste, care aștepta un verde pe Victoriei și claxona o fată fără țîțe, care abia intrase la liceu. Tinerețea a-nceput la „Tonitza“, înconjurată de adolescenți la fel de excentrici, cu haine atipice și degete murdărite de cărbune sau de lut. Pierdeam vara pe la Motoare și iarna în burta întunecată a barului de la Litere, dansam în fiecare noapte de joi, dar n-am lipsit în nici o vineri de la școală. Am continuat tinerețea în costum de mișcare la ATF, mai mereu desculță pe holurile facultății, cu părul colorat și tăiat mereu altfel. Mi-am dorit să mă mărit cu prima dragoste, am mers o vară prin Europa cu un bilet InterRail, cu un băiat care nu era prietenul meu și nici n-a devenit. M-am mutat cu frate-miu la 14 ani și înapoi cu părinții la 20. Am avut noroc profesional, am călătorit mult, am dansat foarte mult. Îmi purtam mărgelele la glezne și fumam pipă, am avut prieteni băieți și fete, am băut alcool și am avut bursă de merit în fiecare an. Am avut libertatea să fac ce vreau, dar am făcut mai mereu ce trebuie. Nu regret nimic.

a consemnat Ana Maria SANDU