Dacă mă uită Dumnezeu la cîte un serial cu zilele, asta nu poate să însemne decît că ori sînt răcit, ori sînt în depresie, ori serialul e fenomenal. Sînt născut în ’88, milenial pursînge, și știu sigur că generația mea e fluentă în spaniolă după trei zile la Madrid, cu accent sud-american, care se datorează telenovelelor mexicane și argentiniene cu care am crescut. Prin dialogurile lor intrate în cultura pop – Estas una desgraciada por que eres embarasada con mi hijo, yo te odio!, ca să citez doar din memorie –, telenovelele au format în România un segment de vorbitori de spaniolă non-nativi, care de 15-20 de ani preferă să emigreze în Spania, unde își găsesc mai ușor de muncă, grație limbii și culturii. Mexicul a dat-o pe Thalia, iar Argentina pe Natalia Oreiro. Cronologic, Thalia a fost prima, iar apariția Nataliei Oreiro a făcut studiourile sud-americane și media să întrețină o profitabilă rivalitate între cele două. Amîndouă superbe, tinere, cîntau (Thalia mult mai bine), jucau (Natalia mult mai bine). Și fanii, ca și-n alte rivalități, tip Britney – Aguilera sau Mariah Carey – Whitney Houston, și-au ales favorita. Eu am fost în tabăra Nataliei, mai mult pentru că serialul ei de glorie, Înger sălbatic, era mai cu umor scris, mai puțin patetic jucat – în general, actoria argentiniană de televiziune e cu cîteva clase peste cea mexicană, care pare o parodie a ei înseși. Dar, mă rog, astea-s detalii de care am devenit conștient după 13-14 ani, cînd am început să fiu pasionat de cinema și nu m-am mai uitat la telenovele, desconsiderîndu-le de pe o poziție elitistă – pe care acum o denunț public.

Dar telenovelele au sensul lor în cultura de masă, iar existența unor produse decente de acest gen, cum sînt suficiente exemple de la studiourile argentiniene (îmi vine aici în minte și serialul pentru adolescenți Rebelde Way, masacrat ulterior într-un remake mult mai de succes de mexicanii de la Televisa), arată că avem nevoie de ele pentru diversitate culturală. Nu toate serialele trebuie să fie scrise pentru un public culturalizat, cu referințe puse la punct. De altfel, îmi amintesc că, odată ce mi-am descoperit pasiunea pentru cinema, am renunțat complet la a mai urmări orice formă de seriale, considerîndu-le pervertiri ale adevăratei arte a marelui ecran.

Am reînceput să văd seriale odată cu House of Cards, prin 2013, versiunea americană cu Kevin Spacey și Robin Wright. Acolo am descoperit că unele episoade reprezintă o investiție de creativitate mai consistentă decît multe filme de Oscar. Și așa am început să binge-uiesc și alte seriale, multe la presiunea amicilor care erau foarte încîntați de cîte o serie sau alta. Totuși, structura asta americană de serial, construită pe rețetă, care te ațîță cu intrigă bine pusă la punct, desfășurare a acțiunii la fel și te lasă vrînd să rupi butonul de NEXT de la Netflix ca să vezi ce se întîmplă nu cred că are doar efecte pozitive asupra tendințelor noastre cultural-consumeriste.

Cred că tiparul de seriale Netflix sau HBO, chiar dacă multe excelent făcute, apasă niște butoane facile ale atenției noastre letargice și ne reduce capacitatea de a ne investi în produse de cinema european, mai puțin expozitive, dezvoltate mai atipic, nu pe momentele subiectului ca la limba română. Sînt pentru diversitate culturală cît cuprinde, dar cred că acest neocapitalism al seriilor de Internet ne afectează apetența pentru produse de artă. Asta o dată. Apoi, platformele online care au agregat tot ce însemna serialul de televiziune difuzat altădată la ore fixe ne fac să nu mai putem ține pasul și să nu mai avem aceleași referințe cu prietenii noștri. Mi se recomandă atît de multe seriale, că nu am timp fizic să le văd, iar eu la rîndul meu văd altele despre care nu am cu cine să discut, pentru că algoritmii de matching ai Netflixului mi-au dus prietenii spre alte produse.

Abia am trecut de o viroză care m-a ținut la pat vreo două săptămîni și am petrecut vreo 48 de ore urmărind de dimineață pînă seara Succesiunea pe HBO GO – excelent scris și jucat. Cred că în nici un alt context, decît la pat sau bolnav de depresie, nu aș mai fi reușit să parcurg cu atîta poftă un serial – de fapt, nici nu cred că vreau, pentru că atunci cînd mă investesc prea tare în povestea unei serii, ea tinde să devină preocuparea mea principală, iar viața în rest să mi se pară o activitate secundară, care trebuie epuizată sau pusă pe pauză cît mai rapid, ca să ajung cît mai repede pe canapea să văd „ce se mai întîmplă“. De fiecare dată cînd deschid Netflixul pentru a vedea un anume serial, un trailer dintr-altul pornește în fața mea, fără ca eu să apăs play. Pînă să apuc să-l opresc, am fost prins în capcană. Trailer-ele bine făcute apasă exact butoanele care mă fac să vreau să văd mai departe și în două minute am uitat, de fapt, de ce am intrat pe site în primul rînd. Posibilitatea de a-mi putea petrece tot restul vieții fără să ajung vreodată la capătul Netflixului mi se pare periculoasă precum mi se pare și depresia. Și-mi place să rămîn vigilent, pentru că știu că atenția mea și a celor ca mine hrănește monstrul, însă, in the end, ce ne interesează pe fiecare e să trăim mai bine, să fim mai inteligenți și mai fericiți. Nu atîrnați fără speranță de firul narativ al unor personaje Netflix.

Gabriel Sandu este dramaturg și regizor.