– o moarte mică –

Nu m-am priceput niciodată la despărţiri. Întotdeauna mi s-au părut o moarte mică. Dacă ar fi să aleg, şi acum prefer să se despartă alţii de mine, să taie ei membrul beteag, eu nu pot să mă separ de nici un centimetru din ceva care a fost odată viu.

Am ieşit afară, m-am oprit puţin şi am închis ochii. Nu mai era cald, şi nici lumina nu mai era atît de puternică. Stătusem toată ziua în casă, şi o uşoară oboseală, plăcută, mă amorţea. Îmi pusesem şlapii ăia imposibili, hawaieni, care-mi săreau în permanenţă din picioare şi erau îngrozitor de urîţi. Nici un picior nu arăta bine în asemenea încălţări, dar aproape toţi bucureştenii care începuseră să se întoarcă din vacanţe se încăpăţînau să le poarte, ca un fel de semn al nepăsării. Probabil că, dacă cineva ar fi dat tonul, haita asta mică, întoarsă cu o săptămînă înainte de septembrie de pe plaje scăldate-n soare şi măturate de brize, oamenii ăştia cu feţe caramelizate şi cu firicelele de nisip încă atîrnîndu-le în păr ar fi renunţat pe loc la haine şi ar fi ocupat, pentru un timp scurt, pînă la întoarcerea mulţimilor, oraşul, îmbrăcaţi eventual în nişte costume de baie minuscule. Îmi pusesem o rochie lungă ca un clopot. M-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că întîrziasem. Greta venise la timp, dar, ca de fiecare dată, cînd o vedeam intrînd pe uşă, simţeam nevoia să mai stau de vorbă cu ea, s-o întreb de băiatul ei şi de viaţa ei. Aş fi vrut să-i spun într-o zi: „Greta, nu am un serviciu şi nu mă presează nici o grijă, dar uneori simt nevoia subită să plec, să dispar, să mă înghită lumea, nu mult, uneori chiar pentru foarte scurt timp, după care să mă întorc acasă şi să-mi continuu treaba ca şi cînd nu aş fi fost plecată, ca şi cînd aş fi aţipit un pic cu capul pe masa din bucătărie“. Într-o zi mi-am promis că o să-i spun exact cu vorbele astea. Sau, şi mai bine, într-o zi, o să-mi iau inima-n dinţi şi, de îndată ce Greta avea să intre pe uşă, o să-i spun brusc la revedere şi o s-o zbughesc pe uşă înainte ca femeia să deschidă gura. Mă auzeam clămpănind pe asfalt, încercam să-mi ridic armonios piciorul încălţat în papucii de plajă, mă încurcam în poalele rochiei şi mă dezechilibram uşor, apoi mă redresam şi avansam prin aerul călduţ, uşor umed.

Strada Benjamin Franklin era acoperită de o boltă de copaci. Din capătul ei, de unde veneam, am văzut pînă în celălalt capăt mesele mici aşezate pe marginea trotuarului. Îl zărisem de departe, stătea cu faţa la bulevard, avea umerii uşor adunaţi în faţă, se ghemuise, înalt cum era, pe scaunul acela micuţ, din fier forjat, incomod, încerca să-şi ţină picioarele adunate, deşi se vedea că se loveşte cu genunchii de tăblia mesei.

Îi eram recunoscătoare pentru faptul că, deşi întîrziam mereu la întîlnirile noastre, de fiecare dată cînd mă scuzam exagerat, miorlăindu-mă şi lamentîndu-mă că a trebuit să stau cu Greta de vorbă, cum îmi mănîncă femeia asta tot timpul, deşi o plătesc tocmai pentru ca eu să am timp liber, se uita la ceas mirat şi amuzat, ca şi cînd atunci observa că eu ajunsesem cu o jumătate de oră mai tîrziu. M-am aşezat în faţa lui şi am cerut chelnerului o bere caldă. O bere Leffe. A cerut şi el una şi am rămas, ca de fiecare dată cînd se scurgeau primele minute ale întîlnirii noastre, stingheri. Ne cunoşteam de cîţiva ani, aveam prieteni comuni şi, dintr-un motiv pînă azi străin, în perioada aceea începuserăm să ne dăm întîlniri des. Nu ţin minte cum a început, dar ştiu că trăiam între cele două întîlniri cu el. Era greu să ne numim prieteni, dar nu eram nici pe departe iubiţi. Eram, mai degrabă, nişte promisiuni. Mă întrebam dacă era tolerant şi cu prietenii lui de pahar, dacă le trecea şi lor cu vederea întîrzierile sau ipocriziile. De fiecare dată cînd ne vedeam, mă uitam şi încercam să memorez faţa lui lungă, care nu mai era frumoasă ca-n tinereţe, dar păstra trăsăturile încă adunate la locul lor, cu aerul lui aparent plictisit, care spunea că le-a văzut pe toate, în parte fiind adevărul, văzuse multe, dar trecuse prin puţine, fusese răsfăţat, protejat de o armură, îmi plăcea să cred că era armura bunătăţii, înconjurat de un soare invizibil – dar ce ştiam eu? –, putea fi la fel de bine o chestiune de noroc, iar gîndul ăsta mă tulbura, pentru că era prea curios şi prea neliniştit ca să nu i se întîmple ceva, călătorea prea mult, în timp ce eu stăteam închisă în casă, la adăpost, şi faptul că siguranţa lui ţinea de linia subţire care separă întîmplarea de accident mă făcea să icnesc de teamă.

Am vorbit în după-amiaza aceea de berile belgiene – m-a întrebat dacă fusesem la Bruxelles şi l-am minţit, i-am spus că nu, tocmai pentru că îmi plăcea atît de mult să-l ascult povestind, eram curioasă să văd dacă văzuserăm aceleaşi lucruri amîndoi, deşi în timpi diferiţi, cu gînduri diferite –, de o cunoştinţă comună din barul de la Litere, pe care, pe vremuri, se părea că-l frecventaserăm amîndoi, concomitent, fără să ne fi întîlnit – ceea ce nici nu era greu, pentru că barul acela era cea mai întunecoasă văgăună în care intrasem vreodată –, un beţivan sclipitor care la un moment dat dispăruse, la fel ca Monciu-Sudinski. M-am mirat cînd am auzit numele. Mi-a promis, aşa cum fac doi prieteni, că o să-mi dea cartea de debut a lui Monciu-Sudinski, Rebarbor, şi s-a mirat că nu auzisem de el. În schimb, eu i-am promis că fac rost de filmul unei cunoştinţe comune, care încă nu intrase în cinematografe. Lumina începuse să scadă şi ca de fiecare dată, spre sfîrşitul lui august, seara pielea se strîngea de la curenţii discreţi de aer răcoros. Totul era atît de plăcut şi liniştit, stăteam pe loc, deşi a doua zi el avea o treabă importantă, iar eu trebuia în seara aceea să mă întorc acasă, să o eliberez pe Greta. Dar nu voiam să plec şi cred că nici el nu voia. În cele din urmă, ne-am despărţit. Nu mi-a mai dat cartea, am găsit singură în seara aceea, căutînd pe Internet fragmente din Rebarbor, şi le-am citit şi m-am grăbit să-i scriu un mesaj înflăcărat, spunîndu-i cît de mult mi-a plăcut. Mă întreb dacă îmi plăcuse cu adevărat sau îmi plăcuse doar pentru că îmi vorbise el despre carte. După aceea, am scotocit şi în viaţa lui Monciu-Sudinski, şi ideea ca un om să decidă brusc că dispare şi chiar să dispară m-a făcut să mă zgribulesc. Eu, în schimb, i-am făcut rost de film. Cred că, dacă lucrurile ar fi stat invers, dacă eu în seara aceea nu l-aş fi căutat pe Monciu-Sudinski, dacă el mi-ar fi adus, aşa cum îmi promisese, cartea, iar eu nu i-aş fi dat peste un timp DVD-ul acela, textul de acum ar fi fost scris altfel sau nu ar mai fi fost scris deloc. Dar asta e doar o presupunere. În după-amiaza aceea, după ce ne-am strîns în braţe mai lung ca de obicei şi am plecat, eu – acasă, iar el – cine ştie unde, ne-am despărţit. Nu o ştiam atunci, mi-am dat seama mult mai tîrziu, la distanţă de doi ani. Şi, deşi începînd cu acea după-amiază, am continuat să ne vedem din ce în ce mai des, liniştea şi siguranţa au dispărut. Din momentul acela în care ne-am promis, el – cartea scriitorului dispărut, eu – filmul cunoştinţei noastre comune, am ştiut foarte clar ce nu mai sîntem. Nu mai eram prieteni. Dar, în timp ce el a plecat atunci de pe strada Benjamin Franklin, cred că o parte din mintea mea a rămas şi acum acolo, la masa aceea mică, incomodă, aşteptînd continuarea.

Cecila Ştefănescu este scriitoare.