Jocurile de societate se-mpart pe vîrste. În şcoala generală se joacă tot ce implică un „pupă-te cu X“, oricît de complicat ar fi procesul prin care se ajunge acolo. Iar variante ale procesului sînt multe, de la cele mai simple, în care doar învîrţi sticluţa, pînă la altele, în care cineva trebuie să te scoată dintr-o fîntînă. Urmează liceul şi facultatea, în care nimeni nu mai joacă nimic din zona asta. Probabil că nici nu mai e aşa cool şi scade şi nevoia, încep să se consume primele iubiri, şi acestea, mai mult ca sigur, nu sînt cele mai deschise la jocuri participative. La cîţiva ani după sfîrşitul facultăţii însă, intervine nostalgia şi revin jocurile.

Nu am jucat niciodată Sticluţa sau, dacă am făcut-o, nu mi-a marcat memoria. În schimb, într-o tabără, pe cînd aveam 11 ani, am jucat acel joc zis Fîntîniţa. Încă mă-ntreb cine a inventat o poveste atît de complicată şi perversă. Cînd îţi vine rîndul să cazi în fîntînă, eşti legat la ochi şi supus unui interogatoriu. La cîţi metri adîncime? Cine te salvează? Cît timp îi ia să te scoată din fîntînă? La întrebări nu răspunzi, de fapt, ci spui doar „Stop!“, în timp ce, în faţa ta, cel care pune întrebarea numără pe degete şi/sau indică alţi oameni prezenţi. Nu voiam să mă pup cu nimeni, dar nici să par o gîsculiţă pe lîngă verişoarele mele şi băieţii mai mari care erau de faţă. Am nimerit-o cu la cîţi metri adîncime, pentru c-am ales doar unul, dar nu şi la durată, pentru că se pare că verişoara mea arătase de două ori zece degete cînd am spus „Stop!“ şi am auzit rîsete înfundate. M-am trezit cu o respiraţie fierbînd, aproape de mine, şi cu o limbă care mi-a trecut peste buze, încercînd să le desprindă una de cealaltă. Asta timp de 20 de degete, adică minute. Am rezistat stoic şi nu am deschis nici buzele, nici dinţii, la acel unic sărut care nu se mai termina. La sfîrşit, roşie ca o rodie, am avut ca unică satisfacţie faptul că perversul care încercase manevrele acelea scîrboase nu era băiatul de care îmi plăcea mie, care sigur nu ar fi făcut aşa ceva cu limba.

Pe prietenii mei şi pe mine ne-au apucat nostalgiile încă dinainte să terminăm facultatea. De fapt, mai degrabă o plăcere de a decortica relaţiile dintre noi şi motivele pentru care eram prieteni şi de a ne proiecta în situaţii improbabile. Astfel, joculeţele noastre de pahar includeau, de multe ori, exerciţii de imaginaţie, ai căror protagonişti eram: din ce combinaţie dintre noi ar ieşi, de exemplu, cel mai reuşit copil şi de ce, cine şi cum urma să moară şi care ar fi ultimele lui cuvinte, sau de ce boală psihică ar suferi fiecare la bătrîneţe. Moartea pare ceva atît de depărtat cînd ai 20 de ani. Mi-aduc aminte o seară, pe parchetul apartamentului de pe Bulevardul Saint Michel, pe care l-am împărţit timp de zece luni cu doi prieteni. Beam vin şi intrasem în atmosfera de confesiuni morbide, iar una dintre întrebări a fost: „Ce parte din corp ai mînca de la mine?“

De vreo doi ani încoace, jucăm Adevăr sau provocare. De fapt, Adevăr, căci provocări au fost doar două şi ambele nefinalizate, aşa c-am rămas doar pe întrebări deranjante sau, cum spune un prieten, de scos maţele pe masă. Evident, cele mai multe dintre ele au substrat sexual. De la a alege doi parteneri de la masă pentru un threesome, la diferite topuri ale senzualităţii. Dar nu asta e cel mai important. De la Adevăr am aflat mai multe despre prietenii mei decît aş face-o în mulţi ani în care ne rupem timp să ne vedem, uneori prea rar, mai ales cu cei care sînt împrăştiaţi prin Europa sau alte continente. Trecute perioadele liceului şi ale facultăţii cînd, practic, ne petrecem vieţile împreună cu alţi oameni, zi de zi! Secretele sufletului celorlalţi sînt din ce în ce mai ascunse. Prietenii mai noi sînt mai greu de cunoscut pe îndelete. Nimic nu este însă prea îngropat pentru „Adevăr“.

Cele mai vrednice de interes sînt, bineînţeles, întrebările pe care nu ni le punem nouă înşine niciodată, şi cărora trebuie să le găsim răspunsul în direct, la o masă cu alţi oameni. Sînt întrebări care forţează memoria şi aduc la suprafaţă momente pe care uneori nu vrem să ni le amintim. Ca povestea unuia dintre noi despre ultima oară cînd şi-a văzut tatăl, acum 20 de ani, poveste care ne-a lăsat pe toţi tăcuţi o vreme. „Cînd te-ai simţit ultima oară bărbat?“ este una dintre întrebările stas pe care le pun la jocul ăsta, şi la care răspunsurile sînt delicios de primitive. O altă întrebare care apare des, printre topurile erotice, este un exerciţiu mai lung, în care trebuie să găseşti pentru cineva personaje din filme. Cine ar fi el sau ea, cine i-ar fi cel mai bun prieten, cine i-ar fi amant/ă?

Dacă ai fi pe o insulă pustie cu părinţii tăi şi ar trebui să-l mănînci pe unul dintre ei, pe care l-ai mînca? Dilemele devin, uneori, aproape imposibile, în fierbinţeala atmosferei care se strînge în jurul nostru ca într-o bulă de aer comprimat.

Karin Budrugeac este PR la Institutul Francez din Bucureşti şi scrie pe SUB25.ro.