Mediul virtual ne transformă în soldaţi, în luptători ai tuturor cauzelor, în true believers ocazionali. În mediul virtual, acolo unde ne simţim tot mai acasă decît acasă, trebuie să răspunzi repede dacă crezi în COVID-19, în oculta mondială sau în educaţia online. Iar credinţa ta e bine să nu fie cu lumini şi umbre. Educaţia digitală trebuie să fie răul absolut sau paradisul pedagogiei. Nimeni nu are timp de ezitările tale.

Aşa cum ne-a luat pe nepregătite, şcoala online a fost în primăvară un semieşec previzibil. Impresia generală a fost de improvizaţie şi confuzie, şi pe reticenţa multor părinţi faţă de educaţia online se bazează acum – după părerea mea, absolut imprudent – scenariile maximaliste de revenire la şcoală în septembrie. Chiar dacă acum există motive să credem că lucrurile ar putea fi mai bune: s-au făcut eforturi pentru formarea cadrelor didactice, de bine, de rău dispozitive electronice vor ajunge măcar la o parte dintre cei care au nevoie, există deja o experienţă din care se poate învăţa etc.

Dar ce anume este virtualul şi cum modelează şi influenţează el profund învăţarea? Prea rar am văzut încercări de a teoretiza această chestiune fundamentală, ceea ce ar fi important chiar dacă nu prea pare că am avea timp de teoretizări. Istoric vorbind, virtualul este o extensie firească a mediului unei specii hipersociale şi curioase. Oamenii trăiesc printre semeni şi sînt singurele fiinţe care preiau în comunităţile lor fiinţe imaginare sau dispărute. Oamenii pomenesc morţii, vorbesc cu ei, au prieteni imaginari şi, la nevoie, pot estompa firesc graniţa dintre real şi imaginar. Virtualul, care nu este nici real, nici imaginar, reprezintă, din acest punct de vedere, încă o prelungire care diversifică şi adînceşte experienţa umană. Este un spaţiu multimodal, neomogen, imersiv, un spaţiu care te pune în criză şi te somează permanent să iei decizia bună, în care fiecare pată de lumină duce cu sine o umbră corespondentă: implicare, dar şi pasivitate, activism luminat, dar şi fanatism, cosmpolitism, dar şi tribalism. Din punctul meu de vedere, acestea fiind condiţiile, sarcina fundamentală a pedagogiei devine aceea de a forma şi cultiva discernămîntul. Desigur, putem vedea numai ceea ce ne place. Avantajele (deloc puţine) ale mutării fie şi parţiale a proceselor educaţionale în online sau neajunsurile, la fel de evidente. Dar noi, pedagogii, tocmai parte din acest vîrtej polarizant nu trebuie să fim.

Lumile digitale sînt, într-un mod fără precedent, medii disruptive, adînc transformatoare. După cum am spus, într-un anume sens, ele nu fac decît să continue tendinţele inerente modernităţii: fragmentarea, nişarea, colajul, instantaneul, vitezele duse la limite, la care se adaugă angrenajele trans- şi cvasi-umane. Putem să deplîngem faptul că nativii digitali găsesc tot mai dificile lucrurile care ne-au format pe noi, dar nu trebuie să uităm că fiecare generaţie, de la revoluţia industrială încoace, a fost tot mai angajată în spiritul pe care lumile virtuale îl exhibă acum. Am citit mult ca adolescent, dar Tolstoi şi Thoman Mann erau deja şi pentru mine lecturi ceva prea molcome, greu prizabile, ca din altă lume. Găsesc plictisitor Instagram-ul şi de-a dreptul obositor TikTok-ul, dar n-am avut niciodată răbdarea de a vedea pînă la capăt 2001: o odisee spaţială. Deplîng dispariţia slow-thinking în mediul supernarcisic şi hiperreactiv al reţelelor de socializare, dar nu pot să nu văd că, în relaţie cu generaţia bunicilor mei, gîndirea şi viaţa mea nu mai erau deloc slow. Nu, nu vreau să argumentez că nu trebuie să ne temem de nimic. Părţi importante din umanitatea noastră se pot aliena iremediabil în mediul online. Tocmai pentru că acest pericol există, pedagogii trebuie să-şi regăsească vocaţia de păstrători, de martori, de filosofi ai schimbării.

Articolul meu ar putea părea un exemplu limpede de pieptănat cînd ţara arde. Eu cred însă ferm că practica noastră debilă şi deciziile noastre în general proaste (din punct de vedere administrativ şi nu numai) în educaţie se datorează în bună parte lipsei disponibilităţii şi obişnuinţei de a gîndi profund, de a găsi temeiurile şi principiile adînci a ceea ce facem. Pe termen scurt, sigur că trebuie rezolvate problemele stringente: formarea profesorilor, dotarea cu dispozitive şi conexiuni de Internet a celor care au nevoie, ergonomia contactului necesar dintre învăţărea clasică şi cea digitală. Dacă însă, pe termen lung, ele nu vor fi aşezate pe fundaţia corectă, într-o construcţie limpede de la bază pînă la vîrf, nu vom avea decît încă o risipă regretabilă şi un vagabondaj steril prin deşertul în care ne învîrtim de atîta timp.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător. A fost distins cu titlul de profesor MERITO 2018, în cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.

Foto: wikimedia commons