La prima vedere, spionajul, „turnătoria“ și trădarea par ocolite de orice dilemă: toată lumea știe cu ce se ocupă un spion, ce înseamnă un „turnător“ (mai ales unul la Securitate) și s‑a simțit măcar o dată în viață trădat. Lucrurile par simple, iar certitudinile subiective sînt infailibile, de nezdruncinat. Totuși, chiar și descrise cu ușurință, la o examinare mai atentă turnătoria și trădarea sînt greu de explicat: e dificil de spus de ce acceptă oamenii să spioneze și să „toarne“, adică să trădeze. Și oare cît de certă e sinonimia între spionaj, turnătorie și trădare?

În toate epocile și regimurile, spionajul a însemnat culegerea de informații secrete despre un alt stat, lucru care se face de multe ori cu complicitatea unui cetățean al țării respective. Spionul care convinge un străin să dea informații secrete este dacă nu un erou, în orice caz un binefăcător al comunității în numele căreia spionează. Pe de altă parte, cel care furnizează informațiile este un trădător, adică un răufăcător care merită să plătească scump pentru fapta lui. O față a monedei celebrează un succes, cealaltă condamnă un act abominabil. Iată doar unul dintre motivele pentru care spionajul este o „profesie“ în care etica pare irelevantă. Cu toate detaliile sordide, reputația meseriei de spion rămîne intactă: există de cînd lumea, cere calități excepționale și mai ales se face spre binele unei țări, oricare ar fi ea.

În contrast cu spionajul, colaborarea cu serviciile de informații interne, în general cu instituțiile „de forță și ordine“, e unanim privită cu repulsie. Un turnător nu e un „omolog“ intern, ci e tocmai opusul unui spion. Deși atemporală și universală, la fel ca spionajul, „turnătoria“ nu e niciodată un motiv de mîndrie, dimpotrivă, e stigmatizată, indiferent de mediul în care se manifestă. „Turnătorul“, odată demascat, are de înfruntat disprețul unanim al grupului din care face parte – gașca, familia, colegii, vecinii. Singura întrebare care persistă, fiindcă e singura care nu primește ușor un răspuns, ține de motivul pentru care cineva devine un „turnător“, adică un informator.

În cazul Securității, a cărei arhivă ne oferă azi cea mai documentată istorie a turnătoriei în România, două sînt situațiile de referință: recrutarea „pe bază de material compromițător“ (altfel spus, prin constrîngere sau șantaj) și recrutarea „pe bază de sentimente patriotice“ (formula aparține securiștilor, nu altcuiva). Recrutarea prin constrîngere e lesne de înțeles și are multe circumstanțe atenuante (deși unii deținuți politici m‑ar contrazice, fiindcă au refuzat să toarne chiar și în cele mai inumane condiții). La polul opus, furnizarea de informații pe bani sau alte avantaje materiale nu e nici ea prea sofisticată, deși e mult mai rară decît se crede. Recompensele bănești erau sporadice și binemeritate, iar ofițerul nu le putea oferi chiar de la primul contact!

Rămîne problematică recrutarea pe bază de „sentimente patriotice“ care, statistic vorbind, a produs majoritatea dosarelor de informatori ai Securității. Peste o jumătate de milion de dosare documentează azi fenomenul „turnătoriei de masă“, în varianta standard, birocratizată și pusă în practică de Partidul Comunist. Privind în urmă, furnizarea de informații despre ceilalți (de la colegi la părinți, soți sau propriii copii) pare o activitate neutră, consensuală, lipsită de avantaje materiale – o „obligație patriotică“ fără beneficii, dar și fără constrîngeri aparente. Ambalată în fraze legaliste, recrutarea în masă pare să nu aibă nimic în comun cu trădarea, dimpotrivă, ni se spune că, fiind „patriotică“ și neremunerată, o putem considera o activitate benignă și mai cu seamă acceptabilă din punct de vedere moral.

În realitate, motivul ascuns al colaborării cu Securitatea a fost, de cele mai multe ori, frica – frica de consecințele refuzului și de stigmatul pe care-l aducea „pata la dosar“. Pentru mulți români, singurul leac al spaimei difuze pe care au trăit-o în anii dictaturii, la gîndul că oricînd li se poate întîmpla ceva rău, a fost semnarea unui angajament de informator. Acceptînd să colaboreze „în mod sincer, organizat și secret“, și-au asigurat un minim confort interior, liniștea la gîndul că sînt bine văzuți de autorități și că, în definitiv, „nu fac nimic rău“. Mulțimea recrutărilor nu a fost nici pe departe un semn al încrederii și al adeziunii la regimul comunist, cum încearcă să ne convingă apologeții Securității. Dimpotrivă, a fost doar un simptom al fricii endemice, intrată în oase, cea care suprimă conștiința, morala și rușinea, făcînd loc cinismului, lașității și trădării.

Foto: wikimedia commons