I-am rugat pe colegii mei de redacție să „povestească“ despre Leo al lor. Au ieșit niște poze la minut colorate și simpatice.

 

● Marius CHIVU

Prin toamna lui 2001 publicasem în Observator cultural o mică reacţie împotriva a ceea ce numeam „critica ventrilocă“, arătîndu-mă deopotrivă dezamăgit şi revoltat de faptul că unii dintre colegii mei de critică literară continuau idiosincrasiile ideologice ale profesorilor. Era prima dată cînd cineva din redacţia Dilemei (devenită între timp) vechi îmi recomanda un articol la rubrica de recomandări. Era Alex. Leo Şerban. Aveam să-l cunosc personal în curînd, apoi să devenim chiar colegi de redacţie (ani de zile am împărţit acelaşi birou pe care se afla înrămată Marilyn Monroe) şi, mai ales, să avem o prietenie cu tot ce presupune aceasta: cadouri, farse, călătorii, confesiuni. Acum, cînd nu mai e cu noi, mă consolez cu faptul că nu asistă la proliferarea maniheismului în epoca Facebook, maniheism întreţinut cu agresivitate de lipsa de nuanţe şi de logică, de ştiri false, post-adevăr şi convingeri resentimentare, precum şi de gramatica şi de stilistica precare. Ar fi fost indignat, ar fi suferit să vadă cum ne-am tîmpit cu toţii.

● Stela GIURGEANU

Uneori te oftici (și, da, ăsta e cuvîntul cel mai potrivit) pentru că pur și simplu nu ai avut răgazul necesar să cunoști un om. Pe care abia începuseși să-l dibuiești și a cărui prietenie te copleșea. Un om de care începuse să te lege o duioasă și tandră amiciție, în care găsiseși acel confident, cu un suflet de copil și o maturitate de adult, căruia nu-i era frică să spargă tabuuri și căruia nu-ți era frică să-i împărtășești amuzamentul de a sparge tabuuri. Mi-e dor de puținele, dar prețioasele taclale pe care le-am avut cu Leo și, mai abitir, mi-e dor de toate taclalele pe care nu am avut timp să le purtăm.

● Andrei MANOLESCU

Mi-aduc aminte o încăpere lungă, plină de fum de țigară, cu o masă foarte mare în mijloc în jurul căreia vreo opt-nouă doamne și domni se îngrămădeau ca să se uite la niște poze. Era redacția Dilemei, revistă nou apărută atunci, în care intram pentru prima oară. Majoritatea celor aflați acolo îmi erau complet necunoscuți. Erau oameni foarte diferiți între ei ca vîrstă, ca înfățișare și ca atitudine, dar unul atrăgea atenția în mod deosebit. Era cu totul altfel decît ceilalți, îmbrăcat într-un mod special, cu gesturi și mișcări neobișnuite și avînd o exprimare cu totul aparte. Alex. Leo Șerban a fost vreme de mulți ani un bun coleg de redacție a cărui părere voiai s-o afli neapărat în legătură cu orice se întîmpla interesant în lumea largă. Pentru că, asemenea înfățișării, și părerile îi erau întotdeauna altfel decît orice mai auziseși pînă atunci. Era cel mai original om pe care l-am cunoscut.

● Matei MARTIN

Era un erudit care nu făcea niciodată paradă de educația sa și de înzestrările native, avea un temperament mai degrabă melancolic, dar totodată un spirit ludic, era prietenos, dar știa să păstreze o distanță sanitară, putea să se supere și în același timp să rîdă în hohote. Era un conservator progresist – în cazul lui, alăturarea nu e deloc paradoxală. Un om al contradicțiilor perfect integrat social & cultural (iată încă o contradicție!). Toate aceste însușiri m-au contrariat și m-au fascinat deopotrivă la Alex. Leo Șerban și am crezut, multă vreme, că n-o să-l pot înțelege niciodată. Nici acum nu sînt sigur dacă am reușit sau nu. Îmi amintesc doar momentul cînd (mi s-a părut că) am spart gheața: mi-a vorbit, îndelung, la o înghețată, într-o zi toridă, despre Lars von Trier.

● Iaromira POPOVICI

Leo a fost tot ce n-am putut să fiu eu vreodată. Pentru mine era perfect, prea perfect aș zice: mereu arăta impecabil, mereu era la curent cu tot ce mișca în lumea culturală, cu tot ce era nou, și mereu avea replica potrivită la îndemînă. Prima dată m-am intersectat cu Leo în facultate: la cenaclul de atunci al Monicăi Pillat, Leo, cu cîțiva ani mai mare decît mine, a citit un text despre care nu-mi mai aduc aminte mare lucru, doar că mi s-a părut formidabil. La sfîrșit (și asta se întîmpla prin ’87-’88, în plin ceaușism), Leo a scos un chibrit, cred, și a dat foc paginilor, pe atunci desigur scrise de mînă, pe care le citise. Mi s-a părut cel mai cool gest ever. Am rămas, la propriu, mută de admirație.

● Adina POPESCU

Pe la începuturile mele la Dilema, într-un moment de teribilism, m-am ras în cap, iar pe vremea aceea, puțin după 1990, nu erau privite cu ochi buni astfel de manifestări extreme (post)adolescentine. Ce să vă zic? Arătam ciudățel, aproape că îmi părea rău că o făcusem, mă întrebau oamenii pe stradă: „Te-a pedepsit bărbatul?“. Mi-amintesc că a trebuit să merg la redacție, iar Leo a fost singurul de-a dreptul încîntat de noul meu look, m-a luat în brațe și m-a pupat. Posibil pentru micul meu act de curaj într-o lume încă uniformă și cenușie. Mi-am recăpătat brusc încrederea în mine. Ăsta era Leo – nonconformist, mereu deschis la nou, schimbare și inedit. Însă dincolo de Leo cel de zi cu zi, de la redacție, mi-l amintesc cu drag pe Leo cel solar și relaxat de la Festivalul de Film „Anonimul“, de la Sfîntu Gheorghe. Mereu înconjurat de oameni, volubil, drăgălaș, povestitor. Cu micile lui burzuluieli cu tot – de pildă, în complexul unde avea loc festivalul, tocmai apăruse o piscină ceva mai mare decît un lighean, prima piscină din istoria satului Sfîntu Gheorghe, iar lui Leo nu-i convenea că oamenii, în loc să meargă la filme, lîncezeau pe marginea ei: „Ce să spun! Avem o amărîtă de piscină și toată lumea țop în ea!“. Mi-amintesc și lumina de pe chipul lui atunci cînd ne întîlneam în sala de cinema, la cîte un film bun, pe care el îl știa deja de pe la Cannes sau alte festivaluri și pe care mi-l recomandase. Se bucura sincer că urma să-l mai vadă încă o dată alături de mine, de tine, de oameni a căror părere conta pentru el.

● Dan STANCIU

Cum era Leo? atent. lucid. șarmant.

● Mircea VASILESCU

De cîte ori mă gîndesc la Leo îmi dau seama că-mi vin în minte doar frînturi, detalii, conversații, replici. Amintirile mele despre el formează un fel de „Leo en miettes“. Probabil că astea i se potrivesc cel mai bine. Sau se potrivesc felului meu de a-l vedea. Incapabil să-i fac vreun portret sau un profil „complet“, mi-l conturez din scînteieri. Din adresările noastre reciproce cu „Mircione“ și „Leone“. Din tachineriile legate de diferența de vîrstă dintre noi: era cu aproape un an mai mare ca mine, situațiune care genera ludice schimburi de replici (el: „Puțin respect pentru vîrsta mea și părul meu alb!“; eu: „Nu te mai plînge atîta, nu vezi ce bine arăți la vîrsta ta?“). Pînă cînd, într-o bună dimineață, cînd am venit la redacție, m-a întîmpinat cu La mulți ani! și cu întrebarea (făcînd pe niznaiul): „Da’ cît ziceai tu că împlinești?“; „Patrușcinci“; „Ooo, să vezi ce nasol e la patrușase…“.

● Sever VOINESCU

Îl vizitam în minuscula lui garsonieră. Ne primise pe toți trei: eu, un fost prieten și un prieten pentru totdeauna. Înghesuiți, mîncam din farfurioare pe care le țineam în mîini o salată pe care ne-o pregătise. Venisem dintr-o călătorie de la Key West și am povestit cum arată casa în care a stat Tennessee Williams. A sărit de la locul lui, s-a dus direct spre unul dintre rafturile pline de cărți și a scos de acolo o ediție americană a memoriilor lui Tennessee. Așa îi ziceam – Tenneessee. De parcă era unul de-al nostru. Replicile veneau din toate părțile. „Băi, ce-mi place Tenneessee!“, „Proza scurtă e genială, dar piesele lui sînt cam siropoase.“ „Mie-mi place mult și teatrul lui. Ador personajele lui feminine.“ Rîdem. „Dar și proza e cam roz, cam străvezie.“ „Poate un pic prea livresc.“ „Deloc livresc. Fragilitatea sentimentelor personajelor lui mă impresionează rău de tot.“ „Sigur, tu ești dintre ăia care plîng la filme.“ „Cine nu plînge la filme e un idiot!“ „Vaaaai, dragă, idiot – ce cuvînt!“ Rîdem iarăși.

Mi-a dat la plecare Memoriile unui crocodil bătrîn. Tennessee zicea despre sine că e un crocodil bătrîn. Nu am apucat niciodată să mai vorbesc cu el despre această carte. Nu am apucat nici să i-o dau înapoi. O am și acum. Îi văd adesea cotorul printre alte cărți care vin și pleacă de pe rafturile mele. Într-un fel, e Leo…

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: arhiva personală Mihai Chirilov