De foarte mult timp aud cuvinte ca iertare, iubire, înțelepciune, echilibru cum zguduie moleșeala discursului politic – cel mai mediat discurs public. Sînt de fiecare dată atent care anume dintre vorbăreți ajunge la acea limpezime din cuvintele care au adus iertarea, iubirea, înțelepciunea, echilibrul... Și îmi revine mereu în minte profundul simț al Iertării care anima comunitățile creștine din Biserica primară, simțul iertării din viața creștinilor din zorii Rusaliilor. Aveau profundul sentiment al păcatelor care le-au fost iertate. Povara anxietății ori a fricii față de vină le era vindecată prin iertare. Darul cel mai de preț al Învierii. Darul din Zorii Învierii.

Ani de zile am citit Evanghelia numită a slujbei celei de a Doua Învieri (Ioan 20.19-25), atent mai mult la corectitudinea citirii ei în limba străină în care urma să o prezint public decît la conținutul ei de iertare. Pentru mine, multă vreme, așezarea textului Evangheliei aici, îndată după Înviere, avea de a face mai ales cu fuga spre „foișorul” fricii. Cu înspăimîntarea dinaintea unei trădări care putea să se transforme într-o pareză a Trupului Bisericii. Fugari de teama că au trădat. Nu e o icoană tocmai luminoasă a Apostolilor. Ei gîndeau cum gîndim noi. Orice trădare merită pedepsită. Se pare că uitaseră – dar cine n-ar fi uitat asta în presiunea momentului? – că au de a face cu Mîntuitorul. Nu cu pedepsitorul. Și se retrăseseră. Frica de urmări din partea autorităților, ca și urmările chinului propriilor conflicte interioare. Căutau un soi de ascetism, de liniștire. Liniștea însă le este tulburată de vestea că Hristos a Înviat. Ceea ce așteptaseră. Și nu mai credeau că se poate petrece. Sînt derutați. De femeile care le vestiseră Învierea. De cei doi ucenici întorși de pe calea spre Emaus. De Petru și Ioan care tocmai ce aflaseră Mormîntul golit. Confirmau că Hristos nu este în Mormînt. Dar nu puteau confirma, strict, Învierea. Nu văzuseră pe Domnul cel Înviat. Fidel școlii Sale duhovnicești, Hristos nu Se lasă. Intră pe ușile încuiate – unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor –, stă în mijlocul lor și le zice: Pace vouă! (Ioan 20.19). Pacea aceasta îi ia pe nepregătite. Domnul le simte deruta. Și le arată mîinile și coasta. Este El. El care frînsese pîinea după ce o înmulțise. Sînt Mîinile Sale care mîngîiaseră creștetele victimelor străfundurilor de frică și resemnare, rănile bolnavilor, bubele ucigașe ale leprei, oftaturile de neputință ale părinților tinerilor morți. Mîinile care decorticau cu răbdare veșmintele de întuneric ale morții noastre. Arată semnul Patimii Sale. Dar nu ca unul supărat de trădarea din jur și de Însingurarea de pe Cruce. De aici și cuvintele Sale: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicînd acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfînt! Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20.21-22). Iertării îi urmează liniștea Duhului Sfînt. Pentru ca din relația aceasta, a iertării în Duh, să aibă forța să miște lumea. Pentru că lumea a fost mișcată de creștini tocmai prin Iertare. Unii vor continua să facă istoria războaielor care au mișcat creștinismul prin lumea locuită. Pentru mine este însă impresionant ceea ce a schimbat creștinismul prin iertare. Cel mai neașteptat proces de cucerire.

De aici greutatea de a explica lumii de acum Iertarea. Perisabilă prin cuvinte ieftine ori gesturi pe fugă. Cine trăiește exercițiul dumnezeiesc al Iertării simte că iertarea nu e un dar pe grabă. Nu este un soft al firii umane. Ci un dar adînc, incredibil de greu de identificat cîte o dată ori de cele mai multe ori. Pentru a înțelege, am să reamintesc un moment din viața Părintelui Ioan de la Recea – unul dintre cei mai luminoși oameni ce ne-au străbătut istoria contemporană. Chemat într-o reanchetare, ospețit în Jilava, după ani grei de Gherla, i se propune să-și aleagă singur lanțurile pe care să le poarte în vagonul ce avea să-l ducă înapoi între gratiile Gherlei. Alege cătușe americane, puse în slujba sovietizării sufletești, care pe măsură ce smucea lanțul, deseori din mers, se strîngeau cumplit. Brățări de durere. Lovit de gardian, cumplit, călcat în picioare și înjurat, Părintele se ridică din tină și spune – cînd ceilalți așteaptă ură: „Iar eu nevrednicul preot și Duhovnic, cu puterea ce îmi este dată, te iert și te dezleg...”. Experimentase Iertarea lui Hristos. Nu putea trăi altfel.

Cred că aceasta este Iertarea. Schimbarea care schimbă lumea. Izvorînd din coasta Mîntuitorului și bucurînd sufletele noastre obosite de neiertare și păcat – cuvinte care pot fi interzise, dar nu pot fi șterse din adîncul sufletului. Din atmosfera care ne tulbură vederea darului lui Dumnezeu. Neiertătorii afundă în viclenia veninului încercarea de a îndrepta lumea. Nu din diagnoze suficiente ori din scrupuloase analize de tipar neiertător vor schimba lumea în care încercăm să ne respirăm Iertarea. Căci principiul iertării este prezența Reală a Înviatului în viețile noastre. A-l scoate din Ecuația Iertării e nu doar nefiresc, ci este împotriva logicii. Iertarea nu este oferită între oameni și doar de oameni. Ci prin teribila Întrupare care dăruiește prin Înviere Iertarea. Coasta și Mîinile rănite de Pătimire sînt cele care dezleagă. Uneori ceea ce pare de neiertat... E încă Ziuă!

Foto: wikimedia commons