Omul de azi la 40 de ani: e la a doua tinereţe sau la intrarea în maturitate?

Din punct de vedere al speranţei de viaţă şi al creşterii capacităţii de prevenţie şi asistenţă medicală, 40 de ani nu mai înseamnă începutul bătrîneţii sau al declinului, aşa cum era reprezentarea acestei vîrste cu cîteva secole înainte. Reprezentarea colectivă a acestei vîrste s-a schimbat mult, dar, desigur, cu persistenţa – în enclave, în comunităţi sau doar la nivelul prejudecăţilor personale – a acestei vechi reprezentări marcate de angoasă.

A doua tinereţe nu este neapărat în contradicţie cu maturitatea. Uneori, chiar dimpotrivă! Maturitatea poate să nu însemne renunţare, ci un nou început datorat unor revelaţii ivite din reflectarea celor 20 de ani trecuţi. De exemplu, curajul de a-ţi urma vocaţia renunţînd la destinul impus de anumite norme sau imperative poate însemna şi „a doua tinereţe“, ca o a doua şansă, al doilea început...

Criza de vîrstă este adevarată sau e doar un mit?

Criza de vîrstă este un prag, nu o fatalitate. Este şi realitate, şi mit.

Din punct de vedere biologic, fiziologic şi al regimului hormonal, este o realitate. O dovedesc multe patologii care survin ca o decompensare fizică sau psihică la trecerea sau doar la presimţirea acestui prag. Este un mit activ în măsura în care credinţa în această spaimă, creată de imaginea aceasta, produce efecte la nivel psihic..

Îi afectează ea diferit pe femei şi pe bărbaţi?

Cineva spunea odată: „Doar femeile îmbătrînesc...“ Aceasta este o percepţie comună vecină atît cu prejudecata, cît şi cu o anumită viziune (oarecum misogină) despre relaţia dintre sexe.

În realitate, începem să îmbătrînim (fiziologic, biologic) încă de la 18-20 de ani, dar mulţi oameni rămîn tineri în spirit pînă la adînci bătrîneţi – chestiune genetică, psihică sau la intersecţia dintre spirit şi trup?

La femei, oprirea capacităţii de a procrea este obiectivă. Este aceasta sinonimă cu bătrîneţea? Nu ar fi o reducere schematică la biologic?

La bărbaţi nu se aplică acelaşi reper: capacitatea lor de a procrea depăşeşte cu mult puterea dorinţei lor sexuale, în sensul că şi într-un declin libidinal – obiectiv –, capacitatea lor de procreare se poate păstra. În privinţa narcisismului, acesta e diferit la bărbaţi şi la femei. O femeie poate trăi mai dureros trecerea timpului care îi marchează imaginea.

Frica de bătrîneţe este printre angoasele care declanşează schimbări? Cum ne tratăm?

Frica este indusă de imagini, istorii, prejudecăţi şi de modalitatea de a ne percepe corpul, destinul, sufletul. Reprezentările despre bătrîneţe sînt diverse: odihnă, seninătate, mulţumire, boală, neputinţă, inutilitate. Sînt reprezentări induse sau avîndu-şi sursa într-o evaluare a destinului propriu. Din nou, declinul corpului este obiectiv, dar scăderea puterilor nu este echivalentă cu boala. Frica poate influenţa corpul şi, reciproc, corpul poate alimenta frica. Dacă frica este extrem de intensă devine patologie şi se tratează psihologic pentru a nu deveni paralizie sau izolare socială. Dacă frica este doar un moment care pregăteşte adaptarea la o nouă perioadă a vieţii, ea poate fi fertilă: un semnal de pericol absolut util.

Societăţile dezvoltate abordează bătrîneţea activ, ca pe o perioadă în care contribuţia seniorilor şi solidaritatea dintre generaţii sînt valori reale asigurînd continuitatea filiaţiei, a istoriei şi a valorilor şi prevenind fracturile care fragmentează istoriile familiilor şi ale naţiunilor. Sînt valori care se desprind de reperele biologice şi primitive.

Relaţiile de cuplu se reevaluează în această perioadă?

Categoric da, dacă ne referim la cupluri care sînt împreună de un timp mai îndelungat. Această criză afectează mai degrabă cuplurile constituite la tinereţe. Motivaţiile şi sentimentele în cuplu se pot schimba, şi acest prag poate fi resimţit ca o ultimă şansă: afinitatea poate lua locul sexualităţii (alegeri pasionale la tinereţe se pot dovedi insuficiente la maturitate), sexualitatea se impune ca motivaţie majoră dacă la prima tinereţe nu a fost recunoscută ca importantă în crearea cuplului, motivaţiile „acceptabile social“ pot fi denunţate în favoarea unor alegeri smintite ca fiind mai autentice. Copiii cresc sau pleacă, relaţia parentală pare golită de sens fără baza unor experienţe de intimitate în cuplu… şi exemplele pot continua.

Frica de moarte poate, de asemenea, genera (mai frecvent la bărbaţi se pare) o senzaţie de sufocare şi captivitate care poate avea destulă forţă încît să arunce în aer tot ce este stabil în destinul cuplului.

Motivaţiile şi cauzele sînt diverse – de la cele care ţin de căutările naturale din viaţa fiecăruia la cele care îşi au originea în trăiri dureroase care pot deveni acute în momentul acestui prag.

Criza, cum spuneam, nu este o fatalitate. Mulţi dintre noi au norocul sau înţelepciunea de a trăi autentic o continuitate coerentă a propriei vieţi.

Vera Şandor este psihanalist, membru direct al Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, membru corespondent al Societăţii Psihanalitice din Paris.

a consemnat Ana Maria SANDU