Arta întoarcerii acasă
Îmi dau seama de la bun început că va fi greu să comprim un subiect atît de vast, despre care s-au scris mii de pagini. După cum îmi dau seama şi că, probabil, pentru unii dintre dumneavoastră poveştile care vor urma sînt cunoscute şi că, pînă la un punct, conferinţa va semăna cu un curs despre nostalgie pe care l-am ţinut cîndva în faţa studenţilor de la Litere. Să vedem. Voi intra în temă pornind de la o particulă, ex-, pentru că mi se pare relevantă disputa filologică despre originea și sensul cuvîntului „exil”, în jurul căruia s-a construit ediţia din acest an a conferinţelor Dilemei vechi de la Arad. Unii latinişti au susţinut că „exil” ar veni de la „exul/exsul”, prin care ar fi marcată ideea de extragere, de smulgere (ex-) a cuiva din pămîntul natal (sul, înrudit cu solum). Sigur că s-a discutat mult despre dezrădăcinare, despre depeizare şi această idee a rămas într-un fel dominantă pînă astăzi, chiar dacă disputele etimologice continuă. Avem, deci, acest sens care evocă ruperea rădăcinilor, dublat de o plecare, cînd cu voie, cînd fără voie. Pleci într-un exil fie pentru că vrei, fie pentru că ţi se impune. Există așadar exiluri voluntare şi exiluri impuse, dar în ambele cazuri problema dureroasă rămîne dezrădăcinarea. Așa privim lucrurile astăzi, însă e de spus că în vechime, în Roma antică, exilul era impus ca o pedeapsă, ca o sancţiune. Cazul cel mai cunoscut pentru noi este cel al lui Ovidiu.
Dar şi pentru vechii greci exilul era o pedeapsă cumplită. Vă mai aduceţi probabil aminte cum începe Oedip rege, tragedia lui Sofocle. Ciuma se abate asupra cetăţii, e o infertilitate generală, femeile nu mai nasc, animalele sînt sterpe şi ele, ogoarele nu mai rodesc; e o pandemie, adică un rău care se propagă în „întregul popor”. Care să fie cauza? Profetul orb Tiresias anunță: cauza e în cetate, trebuie doar să se afle cine l-a ucis pe Laios, fostul rege al Tebei. Şi Oedip, fără să ştie că el este criminalul, fără să ştie cruntul adevăr, jură că nu-şi va afla liniştea pînă cînd nu-l va prinde pe ucigaşul regelui, iar pedeapsa cea mare va fi alungarea lui din cetate. Şi tragedia merge pînă la capăt, căci el se alungă pe sine din Teba. Își aplică singur pedeapsa, nu înainte de a-şi lua vederea, ca într-un fel de sinucidere simbolică. Așa începe acest exil voluntar, dar şi impus de legile cetăţii: cu o vinovăție. Era cea mai gravă pedeapsă să fii scos în afara ţării tale.
Un mare savant din secolele VI-VII, Isidor din Sevilla, rezumă sensurile despre care am vorbit: pe de o parte, o tăiere a rădăcinilor, şi pe de altă parte, o plecare. „A fi exilat“, spune el, „înseamnă a fi în afara pămîntului patriei tale, căci îl numim exilat pe cel aflat în afara pămîntului (extra solum) patriei sale.” Deci, avem pe de o parte ideea de expulzare, cu acest „ex-”, care marchează extrem de multe lucruri în latină, şi, pe de altă parte, plecare, un mers înainte spre ceva care nu e întotdeauna o ţintă stabilită dinainte.
M-am gîndit că am putea vorbi despre două feluri de exiluri, despre două feluri de „a fi plecat de acasă”. Un sens care ne duce, concret, pe orizontală și altul, metaforic, care ne proiectează pe verticală. Iar ca să explorăm primul sens al exilului, cel „pe orizontală”, vă propun să ne gîndim la unul dintre primii mari eroi ai literaturii lumii, Ulise.
Să ne reamintim: Ulise/Odiseu este regele Ithacăi. Cînd pleacă la asediul Troiei e un bărbat tînăr, în plină putere; e căsătorit cu cea care va deveni simbolul fidelităţii feminine, Penelopa, iar băiatul lor, Telemah, e foarte mic. După îndelungi ezitări şi tertipuri, Ulise e silit să pornească spre Troia (Ilion) alături de ceilalţi războinici greci. Asediul Troiei durează zece ani şi este ceea ce s-a numit o teihomahie, adică o „bătălie pentru zid”. O fi poveste? O fi adevăr? Dacă vreţi mai multe dovezi că lucrurile s-ar fi petrecut cam aşa cum năluceşte Homer, vă invit să luaţi cartea lui Heinrich Schliemann Pe urmele lui Homer şi să parcurgeţi alături de el extraordinara aventură arheologică la capătul căreia a descoperit Troia.
Cum asediul părea că nu se mai încheie, Ulise a inventat un cal de lemn uriaş în care s-au ascuns mulţi soldaţi greci, iar troienii au dus calul în cetate. Aşa s-a încheiat povestea Troiei, trecută prin foc şi sabie. Nu degeaba însuşirile pe care Homer i le atribuie lui Ulise prin tot soiul de adjective trimit la ideea de inteligenţă, viclenie, versatilitate. O fi calul troian o poveste? O fi el realitate? Acum două săptămîni am citit o știre colosală. Continuînd săpăturile pe locul ipotetic (sau real) al Troiei, arheologii au descoperit rămășițele unei uriașe construcţii de lemn. Analizele de laborator și expertizele arheologice au certificat vechimea structurii care, după formă, se pare că ar fi chiar calul lui Ulise. Oare?
Să revenim la povestea întoarcerii acasă a lui Ulise, adică la nostos-ul care durează tot zece ani. Drumul spre Ithaca e făcut pe căi ocolite, împînzite mereu cu obstacole, înţesat cu încercări grele, peste care eroul trebuie să treacă. Dacă-i adăugăm nostos-ului algia, care e durere, suferinţă, avem, iată, explicația etimologică a nostalgiei: e „suferinţa întoarcerii acasă”.
Ținta lui Ulise este, aşadar, acel „acasă” din care a fost smuls. Vorbim aşadar despre o întoarcere dintr-un fel de exil, o întoarcere care seamănă cu o înaintare pe un traseu labirintic, iar toate probele prin care trece Ulise au fost comparate de unii exegeţi cu tot atîtea etape ale unei iniţieri. Sînt lucruri prea bine cunoscute pentru a le relua acum. Dacă nostos-ul lui Ulise durează zece ani, Leopold Bloom, celebrul erou al lui Joyce, rătăceşte prin Dublin o singură zi. În ambele cazuri, însă, rămîne aceeaşi întrebare: de fapt, ce înseamnă „acasă”? Şi de aici poate începe discuţia despre spaţiul nostalgic şi nostalgia spaţiului, dar şi despre timpul nostalgic şi nostalgia timpului. M-am sprijinit pe cărţile lui Vladimir Jankélévitch şi Jean Starobinski, în care e vorba şi despre nostalgie, pentru a vă spune cîte ceva despre întoarcerile acasă în spaţiu şi timp.
Deci ce este „acasă”? În franceză sună foarte bine acel chez-soi, care ar însemna parcă ceva mai mult decît un simplu „acasă” ori „cămin”. Sugerează o relaţie între o persoană şi locul respectiv, între o interioritate şi o exterioritate. Acasă e locul pe care-l recunoşti oricînd şi în care eşti recunoscut. E locul în care iubeşti şi eşti iubit. Şi cum ajungi să te întorci acasă? Exact ca în povestea lui Ulise: te întorci pe căi ocolite, trecînd probă după probă. În Odiseea, încercările sînt marcate de obstacolele care-l opresc sau îl deturnează pe Ulise din drum. Așa se construiește nostos-ul. Ulise întîlnește nişte femei nemaipomenite, Circe şi Calypso, apoi o tînără fecioară fermecătoare, Nausicaa, dar şi lotofagii, ciclopul și alţi monştri, cum ar fi lestrigonii, Scylla și Caribda, sirenele.
Sînt unii autori care spun că, de fapt, toate staţiile astea ale întoarcerii ar fi şi altceva decît nişte probe inițiatice. Sigur, eroii ajung acasă și reinstituie ordinea perturbată a lumii lăsate în urmă. Da, dar mai e ceva foarte interesant în interpretări. Nu cumva toţi monştrii care te opresc din drumul spre casă, pe care îi înfrunţi şi îi birui, sînt, în fond, nişte monştri lăuntrici? Aşa să te gîndeşti cînd, pe calea de întoarcere spre acel „acasă”, treci prin încercări grele, ca Ulise. Ciclopul e în tine, Circe e în tine, lotofagii sînt în tine. Așadar, ce sînt toate aceste făpturi ciudate? Sînt excesele tale, dependenţele tale exagerate de lumea vizibilă şi tangibilă, de senzualitate şi sexualitate. Sînt descentrările tale, orgoliile nemăsurate, pofta dominatoare, violenţele. Asta face Ulise, înlăturînd monstru după monstru. Exces după exces. Lupta lui e cu sine însuşi.
Ajuns acasă, chez-soi, după ce trecut probele, Ulise restabileşte ordinea, deoarece îşi regăsește regatul în haos. Peţitorii i-au devastat palatul, i-au hărţuit soţia. Iar Penelopa devine, aşa cum textul lasă să se înţeleagă, chiar centrul acestui „acasă” spre care se îndreaptă Ulise. I-a dus de nas pe pretendenţi şi le-a spus că atunci cînd va fi terminată pînza pe care o ţese îşi va alege un soţ. Dar ceea ce țesea ziua, tot ea destrăma noaptea. Şi iar avem o frumoasă surpriză etimologică. Acţiunea aceasta de a ţese şi a des-ţese poartă pentru vechii greci numele de analysis. Vedeţi de unde vine „a analiza”? Înţelegeţi acum de ce Penelopa este centrul marelui poem? Şi atunci putem interpreta drumul lui Ulise spre ea şi ca pe un drum spre înțelepciune.
Dar ce se întîmplă cu Ulise după ce e „re-patriat”, întors la rădăcini? Da, el rezolvă nostalgia şi se vindecă de acel dor al căminului, al lui chez-soi. Dar se întîmplă ceva care poate să nu fie pe placul iubitorilor de finaluri clare, fericite. Dacă citim Odiseea foarte atent, rînd de rînd, o să vedem că Homer ne spune ceva tulburător. Odată reașezat, Ulise nu-şi găseşte de fapt liniştea, pentru că vrea să plece din nou spre altundeva, însetat de aventură şi cunoaştere. Aici poate fi găsită una din explicaţiile faptului că, în Divina Comedie, Dante îl plasează pe Ulise în Infern. Însoţit de Vergiliu, poetul îl zăreşte pe Ulise mistuindu-se într-o văpaie, iar Dante îl pune pe eroul lui Homer să vorbească. Şi Ulise recunoaşte că, de fapt, nici datoria de rege, de soţ şi de părinte, nici dragostea şi nici mila nu l-au putut împiedica să dorească „a cerceta pămîntu-n lung şi-n lat. […] Pornit-am dar pe marea fără hat / cu-n singur vas, nemernicind spre moarte”. Şi pleacă din nou, mai departe.
Vladimir Jankélévitch scrie că poți să rezolvi nostalgia pe două căi. Una ar fi să te re-patriezi, să te întorci acasă. Aceasta ar fi nostalgia închisă. Şi a doua, nostalgia deschisă, ar presupune să pleci mai departe, tot mai departe, spre exotikos, ca un rătăcitor. Ulise încearcă ambele terapii. Asta, dacă rămînem pe dimensiunea spațială a nostalgiei. Dar există și o dimensiune temporală a nostalgiei, există un timp nostalgic. Ceea ce am să spun acuma va fi imediat înțeles de cei care au vîrsta mea sau sînt pe-aproape. Lui Ulise îi e dor nu doar de un loc al lui, de un spațiu anume, ci îi e dor de el tînăr, îi e dor de tinereţea lui şi a soţiei lui. Îi e dor de un timp anume. Iar cînd ți-e dor, idealizezi. Nostalgia spațiilor, ca și nostalgia timpului, deformează spaţiile şi timpurile din amintirea ta. Gîndiți-vă la ce simţim cînd revenim după un timp în casa copilăriei noastre: toate ni se par mult mai mici decît erau cîndva. Sau locurile prin care bîntuiam cînd eram îndrăgostiţi: oricît de banale erau, se nimbau ca prin magie cu un fel de halou poetic. Iar cînd povestea de dragoste se stinge, spaţiile cu pricina se prozaizează, „decad”.
Aşa se întîmplă şi cu timpul: ne e dor de noi aşa cum am fost cîndva. Dar îmbătrînim şi ne vedem brusc în oglindă sau în ochii celorlalţi. Asta se petrece în marele roman al lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Timpul care a trecut ne-a schimbat, ne-a făcut pe fiecare în parte „un altul”, un alter. Ne-a alterat înfăţişarea şi poate şi firea. Iar una din soluţiile de a ieşi din această capcană a nostalgiei timpului este să o exprimi şi să te eliberezi de ea.
Şi, în încheiere, pentru că ne apropiem de sfîrșitul întîlnirii noastre, aş vrea doar să deschid și perspectiva verticală a exilului, după ce l-am urmărit puțin pe orizontala spaţială, densificată de timp. Şi dacă am pleca mai departe, cum spune Plotin: „Să fugim, să fugim în patria noastră adevărată care e cerul”? Dacă, într-adevăr, patria noastră îndepărtată e cerul? Dacă aici, pe pămînt, în bietele noastre corpuri, în scurta noastră trecere, sîntem într-un fel de exil temporar? Care e soluţia? Cum te poți întoarce cu nostalgie, cu suferinţa revenirii pe căi ocolite la patria ta, care poate fi, dacă crezi, Cerul?
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea București.
Foto: Ciprian Hord
