Arhiva speciei umane

Petrec online cam nouă ore pe zi. Dar exist online continuu. Mai bine spus, o reprezentare a mea, conturată atent de urmele pe care le las de mai bine de zece ani, există şi creşte online continuu. Cele mai multe dintre rămăşiţele mele, cele mai relevante în motoarele de căutare, nu-s lăsate chiar la întîmplare. Reprezentarea mea online e mai bună decît mine în multe privinţe, doar că nu are corp. Asta se poate însă rezolva. Nu pot să mă răfuiesc cu ce aleg alţii să depună în reţea despre mine, aşa că mă grăbesc să uploadez eu. Nu pot lupta cu Google, aşa că răspund prin transparenţă. Dar fac o selecţie şi sînt înclinat să dau la o parte pozele nereuşite. Sînt atins, poate, de "efectul hiperpersonal" (Joe Walther). Mă construiesc online cu fiecare bit urcat pe servere, despre care nu ştiu ale cui sînt şi cum vor fi folosite. Nu citesc niciodată Politicile de Intimitate înainte să consimt. Doar cu mult după, cînd deja m-am hotărît să rămîn. Uneori cred în construcţia asta a mea în reţea, fiindcă e reconfortantă. Alteori sînt convins că următorul război mondial va începe online. Internetul secretă masiv şi în creştere accelerată cea mai complexă arhivă a speciei umane din istoria sa de pînă acum, care va permite cartografierea exactă, în cele mai fine detalii, a universului cunoscut la început de secol XXI. Vom şti atît de multe despre fiecare individ prins vreodată în World Wide Web încît poate că nici nu vom mai fi atît de curioşi. Istoria în asemenea detalii va semăna cu hărţile Google, care au ajuns să-ţi arate oamenii pe stradă în trei dimensiuni. Într-o zi, mi s-a părut că văd o aluniţă pe coapsa stîngă a unei fete care se plimba pe bicicletă, la intersecţia dintre Bowery şi Lafayette, în New York. M-am gîndit că poate ar fi mai bine să ies naibii afară. Reţeaua seduce şi, cu fiecare nod sedus, reţeaua devine mai puternică. Îmi oferă informaţie, prieteni, sex, îmi dă senzaţia de putere, mă gîdilă, din cînd în cînd, cu raţia mea de 15 minute, transformată în trafic pe blog. Am renunţat aproape complet la celelalte medii. Nu mă mai uit la televizor, nu mai citesc ziare, ascult radio doar în maşină. Cred, alături de Howard Rheingold, că telefoanele mobile permanent şi gratuit conectate la Internet vor determina o mutaţie socială la fel de importantă ca trecerea de la telegraf la telefon. Ciudat, poate: n-am renunţat încă la cărţi în forma lor fizică. Sînt prea mişto aşa. În prezent, petrec mai bine de-o treime din existenţa mea reală în virtual. Persona mea online constă din sute de fragmente împrăştiate prin tot felul de ţevi şi secvenţe binare înmulţindu-se necontrolat în colţuri întunecate ale Internetului. E flatant şi înspăimîntător. Mare parte din activitatea mea online se rezumă la grădinărit. Cultiv relaţii. Culeg oameni. Plantez chestii şi mă uit la ele cum cresc. Recent, m-am apucat să-mi cultiv un profil pe Facebook. Cred că succesul enorm al acestui site (peste 70 de milioane de utilizatori activi la ora actuală) stă în algoritmul relaţional pe care Mark Zuckerberg a reuşit să-l creeze între oameni vii şi reprezentările lor virtuale. Pe Facebook (ca şi în Second Life, de altfel, unde însă e mult mai uşor să devii cu totul altcineva) ai dublul tău, creat după chipul şi asemănarea ta, pe care îl pui în legătură cu celelalte dubluri. De multe ori, dublul tău virtual se descurcă mai bine ca tine. E mai deschis, mai îndrăzneţ, mai activ social decît eşti tu în viaţa reală. Are timp să construiască răspunsuri, e mai amuzant, mai inteligent. Anxietăţile sociale se topesc. Pe Facebook ţi se propune să-ţi declini interesele de gen, status-ul relaţional, preferinţele politice şi pe cele religioase, printre altele. Nu e obligatoriu, dar eşti mai bine văzut dacă dai detalii despre tine. Cine ar face asta fiind în toate minţile, după un Holocaust şi o Epocă de Aur? De ce aş vrea să pun în spaţiul public astfel de informaţii? Pe Facebook, ţi se spune, eşti vizibil doar celor pe care îi consideri "prieteni". Dacă te apuci totuşi să citeşti Privacy Policy-ul, afli că "Facebook poate oferi informaţii despre dvs. unor terţe părţi, inclusiv companiilor responsabile cu care dezvoltăm relaţii". Desigur, nu s-au folosit încă de această clauză şi nici nu intenţionează să se folosească de ea. Dar clauza există în contract, iar eu am apăsat deja I Agree. Ştiu asta. Totuşi, astăzi am 221 de prieteni pe Facebook; în afară de vreo cinci dintre ei, pe restul îi cunosc personal din lumea reală. M-am reconectat cu oameni de care nu mai auzisem nimic de ani de zile. Deocamdată îmi pasă prea puţin de informaţiile mele personale. Vreau să cred că ceilalţi îşi văd de treaba lor. Vreau să cred că secolul trecut a fost de ajuns. Vreau să mă prefac că nu am ce să ascund şi, pe de altă parte, ştiu că nu prea am cum. Să ies de pe Internet ar însemna să mă exilez. Iar informaţiile deja existente nu se vor şterge decît la sfîrşitul lumii. Ritualul morţii offline, pentru noi, cei care trăim astăzi online, va conţine o ceremonie importantă: încredinţarea username-ului şi a parolei în vederea accesului celor dragi la contul nostru de e-mail, apoi a tuturor celorlalte chei care deschid cutiile existenţei noastre în reţea. Partenerii de viaţă vor compune, probabil, un mail de înştiinţare către toate contactele defunctului, pentru ca aceştia să îl poată elimina din listele lor. Şi site-urile de postcarduri vor pune la dispoziţie, oh, vederi funerare groaznic de urîte.