Ar fi capabilă AI să producă artă?

Dominic NEGRICI
Publicat în Dilema Veche nr. 733 din 8-14 martie 2018
Ar fi capabilă AI să producă artă? jpeg

Fie că nu vrem să admitem, fie că nici nu realizăm măcar, Inteligența Artificială va fi The Great Other al generației noastre. Iar dacă stăm să ne gîndim mai bine, AI nu va fi, ci este deja Marele Celălalt – dar nu al vreunei generații oarecare (susceptibile, ca oricare alta, la etichetarea mediatică), ci al întregii umanități postmoderne.

Tare mă tem că sîntem mult în urmă cu dezbaterea și că nu prea ne pasă ce anume presupune ideea de „The Great Other“ (în opinia mea, de departe cea mai importantă), ci mai degrabă ne smiorcăim limitativ, întrecîndu-ne în fel și fel de semnale de alarmă, toate monocorde și apocaliptice. Dar nu-mi vine să învinuiesc atît de ușor umanitatea pentru reflexele ei milenare. La urma urmei, nu am avut și nu sîntem obișnuiți decît cu eterna și ineluctabila reluare a aceleiași dezbateri vizavi de Alteritate: problematica divinității. Marele Impenetrabil, veșnic tatonabil. În multe privințe, poate că ne-ar fi utilă o extrapolare a ustensilelor cu care am tot încercat să abordăm divinitatea atunci cînd ne fuge gîndul la inteligența artificială. Însă cum poți cere demersului epistemologic să uite toată tradiția și să-și abandoneze ticurile silogiste? Cum putem noi, mințile biologice, nutri speranța că un raționament poate fi altceva decît antropocentric? Cum cea mai nobilă dintre încercări este cea fără de speranță, mă voi preface și eu că sînt capabil de noblețe și voi încerca o clarificare, fie ea și sub forma unui bruion.

Înainte de toate, ar trebui să stabilim din capul locului că, atunci cînd abordăm, timid, discuția legăturii dintre AI și artă, invariabil comitem, cred eu, cîteva greșeli epistemice.

Să încercăm, totuși, să depășim reflexul imagologic al robotului antropomorf care pictează cu pensula. Mi se pare un cadru pe cît de răspîndit, pe atît de facil – Hollywood-ul, bată-l vina! – și unul, pînă la urmă, cam parșiv, care denotă mai multe prejudecăți. Și anume:

1) Că principalul (unicul?) fel în care se poate produce arta este prin imitarea idiosincraziilor celeilalte entități despre care sîntem siguri (și în acest caz tot abuziv) că e capabilă de artă – aparența umanoidă ce canalizează, prin tirania formei habitudinale, calitatea actului cognitiv.

2) Că există o garanție (chiar și singulară) a faptului că inteligența și arta nu numai că sînt corelabile, dar chiar sînt corelate statistic. Adică acceptarea cvasicertitudinii că orice act artistic nu poate fi decît produsul unei inteligențe și, corolara acestui enunț, recte că existența inteligenței (de orice fel) va conduce inevitabil la crearea obiectului artistic.

3) Că etosul unei entități reprezentative pentru preconcepția umană legată de un astfel de agent producător de artă artificial este obligatoriu încolonat cu așteptările ce i se atribuie de către observator. Cu alte cuvinte, că doar pentru că o entitate e capabilă să producă artă, va fi automat și doritoare să o facă.

Poate că, pînă de curînd, avînd în vedere că informatica și limbajele ei au început cu – și se bazau pe – procese eminamente deductive, puteam spune că actul artistic al AI s-ar fi putut instanția prin mijlocirea unui mimesis de o complexitate ce depășește capacitatea examinatorului de a o analiza: un set de reguli asupra căruia „robotul“ își exercită atributele combinatorice, producînd un obiect disociat de mecanicitatea fundamentală a procesului. Dar totul s-a dat peste cap odată cu apariția Machine Learning.

Infinit Diferitul 

Machine Learning este schisma radicală, deoarece acesta reprezintă atribuirea capacității de învățare empirică algoritmilor informatici, pe scurt încrederea în posibilitatea găsirii de tipare în cantitatea de informație disponibilă, deci un proces complet inductiv. Astfel, inteligența artificială a primit un imbold care a determinat-o să-și dezvolte independența într-un ritm și într-o manieră ininteligibile pentru creierul uman și, de aceea, terifiante pentru mulți sceptici sau detractori. Roboții au scăpat din lesa controlului uman, s-au baricadat în casă și au tras jaluzelele. Le-a fost oferit exact prilejul care i-a diferențiat pe oameni de restul regnului animal, acum zeci de mii de ani. Momentul în care un exponat al speciei etologic dominante (loc în care fuseserăm aduși de descoperirea focului) cade pradă anormalității (sic!) unui prim declic metafizic: alegerea, din infinitatea de posibilități, a unui tipar, o soluție doar aparent aleatorie care să caracterizeze fenomenul observat. Momentul prim al experimentării Dasein-ului, al saltului existențial, al ruperii de dictatura constrîngerilor biologice. Primul strigăt de luptă al non-utilității orbitoare și acaparante – primul pas dinspre previzibilul trai către înspăimîntătoarea trăire. Altfel spus, am avut și noi – această biată și improbabilă specie – un moment de Singularitate. Data viitoare cînd ne vom entuziasma (sau înfricoșa) de iminența momentului zero al altor compatrioți ideatici, poate ar fi bine să ne gîndim cît de scumpă ne-a fost certitudinea și cît de periculoase (ca să nu mai spunem necinstite) sînt presupunerile.

Mai apoi, avem nenumărate exemple care atestă faptul că actul artistic nici nu implică inteligență – adică o conștientizare de bază a semnificației propriului act creativ (a se vedea patrimoniul obiectelor iscate dintr-o involuntară expresivitate) –, iar inteligența nu atrage neapărat după sine creația artistică. Aceasta este, poate, necesară conștientizării actului, dar nicidecum suficientă pentru a produce artă – și aici putem evoca, banal, toate operele de artă care nu au fost produse de minți eminente, minți cărora oricare factor intrinsec (precum, de pildă, elementarul temperament propriu) nu le-a asigurat condițiile producției artistice. Așadar, nu putem spune că există o consecvență logică în relația dintre inteligență și artă. Raportul dintre cele două pendulează probabilistic între necesitate și suficiență, astfel încît nu ar trebui să emitem enunțuri legate de planul artificial în care acest raport ar avea, eventual, loc. Din nefericire, după cum o atestă chiar acest articol, o vom face.

În fine, prejudecata conform căreia printre sensurile primare ale oricărei forme de AI s-ar număra înclinația spre producția artistică conține în ea însăși o eroare tipică sistemului uman de gîndire: antropomorfizarea cu orice preț, compulsia proiectării nondiscriminatoare a propriilor obsesii și preocupări asupra tuturor manifestărilor alterității ne împiedică să ne imaginăm o lume în care AI nu numai că nu ar dori să producă artă, dar nici măcar nu ar pricepe-o de o manieră care să fie măcar tangențială cu Weltanschauung-ul (sau, în acest caz, Kunstanschauung-ul) de care propriile conexiuni neuronale ne fac capabili. Oricît de avansată tehnologic sau ideatic s-ar considera pe sine specia umană, pare că îi este imposibil să se sustragă unor clișee de gîndire și relaționare cu Celălalt. Ne împiedicăm cu atîta ușurință de micile noastre diferențe (etnice, lingvistice, sexuale, religioase ori culturale), încît e aproape firesc – stînd față în față cu Infinit Diferitul – să ne arătăm lipsiți de viziune, de imaginație și de posibilitatea reală a empatizării.

Bref, cel mai onest răspuns la întrebarea din titlu este că pur și simplu nu știm. Nu știm din simplul motiv că nu putem ști. Totul depinde de o multitudine necuantificabilă de factori. Ca, de exemplu, în ce măsură ceea ce va ieși din Singularitate ne va fi asemănător în vreun fel. Care sînt limitele definirii a ceva ca fiindu-ne asemănător. În ce măsură vom (mai) avea un cuvînt de spus cu privire la caracteristicile acelei entități. Sau dacă avem noi, oamenii, dreptul filozofic de a o cataloga drept „entitate“. Și, nu în ultimul rînd, dacă avem dreptul sau putința de a o supune sistemului nostru de valori. Iar arta face parte și ea, vrînd-nevrînd, din acest sistem de valori.

Și totuși, dacă sfîrșitul – urlat sau șoptit – al acestei specii a noastre va surveni ca urmare a (și nu neapărat din cauza) acestei Inteligențe Artificiale, nu va fi oare și sfîrșitul acesta o operă de artă? Ce poate fi mai romantic decît zvîcnirea de pe urmă? Însă va fi singura operă de artă care va avea un receptor – ultimul – care, în plin proces de decodare semiotică, va dispărea. Un eveniment final ce predă ștafeta definirii, ce sparge monopolul sensului: un pod al migrației dinspre speranța naivă, aproape schadenfreudiană, a unui consens și către certitudinea neexperimentabilă a imposibilității acestuia. Epilogul cunoașterii în suprapunere schrödingeriană cu prologul necunoscutului. A self-destructing tape of itself. 

Dominic Negrici este doctor în filologie și asistent universitar în Departamentul de Limbi Moderne şi Comunicare în Afaceri din cadrul ASE Bucureşti.

Foto: flickr

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

cub sicriu alexandru arsinel png
Sicriul cu trupul lui Alexandru Arşinel, depus în foaierul Teatrului „Constantin Tănase”
Sicriul cu trupul actorului Alexandru Arşinel a fost depus, vineri, în foaierul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase".
ludovic orban jpeg
Orban: Cîmpeanu a demisionat din iniţiativa altcuiva, zic eu
Fostul lider liberal Ludovic Orban (deputat Forţa Dreptei) susţine că Sorin Cîmpeanu a demisionat din funcţia de ministru al Educaţiei „din iniţiativa altcuiva" şi nu „din proprie iniţiativă".
Tudor Chirilă foto Pro TV jpg
O nouă regulă la „Vocea României“. Tudor Chirilă: „Chestia asta este foarte ingrată“
În show-ul din această seară, au loc noi audiții pe nevăzute. O nouă regulă poate schimba total lucrurile, iar Tudor Chirilă explică de ce.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.