Apologiile singurătăţii
"Singur, singur, singur, Într-un han, departe - Doarme şi hangiul, Străzile-s deşarte, Singur, singur, singur ..." (G. Bacovia) "Cînd a auzit uşa de la baie închizîndu-se, Pavel sări din pat şi răsuflă adînc, liber, ca şi cum s-ar fi temut pînă atunci să respire în voie. De aproape zece minute se prefăcea că doarme, acoperindu-şi faţa cu braţul şi respirînd lent, ritmat, ferindu-se să atragă atenţia femeii. Cum a simţit că se coboară din pat inima a început să-i bată: va putea rămîne cîteva minute singur?..." În urmă cu mai bine de 70 de ani, Mircea Eliade îşi deschidea primul capitol al romanului Întoarcerea din Rai cu fragmentul de mai sus, pe care, peste alte cîteva decenii, avea să-l reia în paginile Autobiografiei. Eroul romanului, Pavel Anicet, debutează, aşadar, cu o nevoie imperioasă: aceea de a rămîne singur. Dacă simţul comun fixează în singurătate un spaţiu nefericit şi degradant, un loc funebru, tenebros, de ce totuşi Pavel Anicet - care este iubit de Ana şi pe care, la rîndul lui, o iubeşte - tînjeşte după singurătate? Să fie oare faptul că singurătatea, adică actul brutal al răfuielii cu sine, e deopotrivă şi odihnă? Cred mai degrabă că, aşteptînd momentul cînd femeia îl va lăsa pentru cîteva minute singur, Pavel vrea să afle cît de mult o iubeşte. Proba iubirii, a întîlnirii cu celălalt, cea mai consistentă formă a ei, e singurătatea! Să fie, oare, posibilă o "fenomenologie" a singurătăţii? Dacă phainomenon-ul este, după definiţia clasică a fenomenologiei, ceea ce apare sau ceea ce se arată, cum poate fi identificat eidos-ul (chipul) singurătăţii? Caracterul contradictoriu al singurătăţii Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi "colective", singurătăţi creatoare, singurătăţi fără miză, goale ca nişte bidoane de tablă, există singurătăţi cu sens şi singurătăţi vulgare. Toate par să aibă, la capătul lor, un numitor comun: calvarul de a rămîne cu tine însuţi, spaima odioasă că, în final, nu te-ai mai putea suporta. Probabil că în acest context al singurătăţii calitative trebuie gîndită fraza lui Nietszche, care spunea că apreciază valoarea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta. Am cunoscut nişte gagici faine care aveau un singur defect: nu suportau să rămînă singure. În fond, singurătatea are o descendenţă sacră, din moment ce multe mituri cosmogonice povestesc despre singurătatea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este actul conspirativ al omului împotriva motivaţiei divine care a întemeiat lumea. Orice colectivitate umană e, din perspectiva asta, un protest rafinat. Avem nevoie de singurătate în aceeaşi măsură în care avem nevoie de ceilalţi. Nici unul dintre cele două moduri de a fi nu poate fi gîndit şi înţeles fără registrul celuilalt. Ambele moduri de a exista au nevoie de ceea ce Aristotel, vorbind despre balanţa virtuţilor, numea mesotos, adică un soi de medie raţională între "prea puţin" şi "prea mult". Orice prelungire abuzivă a singurătăţii (atîta timp cît nu eşti ascet sau sfînt) abrutizează. Orice exces de colectivitate - aşijderea. Vorba unui suporter bulgar, "Nema gutovă identitate". În Naufragiatul, filmul lui Robert Zemekis, Chuck Noland (Tom Hanks), un analist obişnuit cu sound-ul marilor metropole, naufragiază pe o insulă pustie din sudul Pacificului. Acolo, în sînul lui physis (al naturii), Noland îşi va exersa solitudinea, redescoperind, pe rînd, trăirile primare. Izolat de lume, livrat înapoi naturii-mame, personajul lui Zemekis re-învaţă să trăiască cu sine-însuşi ne-mediat de amfetamina civilizaţiei. Există un punct terminus al singurătăţii, un loc unde sistemul de iluzii, care face viaţa fiecăruia dintre noi digerabilă, nu mai funcţioneză. Pentru a face cantitatea de singurătate suportabilă, Noland trişează antropomorfizînd o minge de volei adusă de valuri şi inventîndu-l pe Wilson. Fără cifrul complementar, care o desface pe una prin cealaltă, fără racordul care le fac inteligibile, singurătatea şi reversul ei devin boli care ne îndobitocesc. Orice solitudine în exces devine demonică, orice trăire interminabilă laolaltă, cum ar spune Andrei Pleşu, mi se pare un scandal. Aşa cum fiecare organism posedă un cod genetic unic şi irepetabil, un ADN care face din el un corp distinct, tot aşa singurătatea posedă genotipul însinguratului. Poate că eidos-ul singurătăţii ia totdeauna chipul celui care o vieţuieşte. Poate că, în definitiv, nu există singurătate, ci singurătăţi. Atîta timp cît nu devine patologică, singurătatea e un domeniu al esenţialităţii. E intimă. E terapeutică. Văicăreala de a fi prea singur e, uneori, laitmotivul plictiselii de noi înşine.
