„Apoi dă ce să nu strig: sînt obidit!” - despre obidă, stenahorie şi alte scîrbe

Constanța VINTILĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
„Apoi dă ce să nu strig: sînt obidit!”   despre obidă, stenahorie şi alte scîrbe jpeg

Resemnarea, obida, întristarea, deznădejdea se regăsesc cu „îndestulare” printre paginile de arhive, oglindind trăirile şi gîndurile oamenilor de altădată. N-aş şti însă să spun dacă muntenii şi moldovenii, de la 1800, sînt mai obidiţi decît alţii, dacă oftează şi-i podidesc lacrimile mai abitir, dacă se supun vremurilor, aşteptînd mîntuirea şi traiul îndestulat din lumea de dincolo. Şcoala de la Annales a impus astfel de subiecte de cercetare sub umbrela „istoriei mentalităţilor”; recent, un nou curent istoriografic a încercat să promoveze o istorie a emoţiilor, care ar fi oferit ipoteze de lucru sau doar o altă interpretare a trăirilor umane. Istoriografia românească aşteaptă, încă resemnată, specialiştii care să scotocească cu răbdare printre documente şi manuscrise pentru oferi răspunsuri cu privire la capacitatea umană de a trece peste şi printre capcanele vieţii. Eu voi inventaria doar cîteva episoade alese aleatoriu din noianul de întristăciuni adunate de veacuri. 

„Oh, amar şi vai de mine!”, oftează Ienăchiţă Văcărescu în binecunoscuta poezie „Amărîtă turturea”, aruncînd în fiecare vers deznădejdea singurătăţii. Nu-i bai, că trebuie să fi stropit fiecare minut de obidă cu pocale din cel mai bun vin, în timp ce lăutarii îi vor fi ţinut de urît în acorduri patetice şi oftaturi prelungi. Căderile în abisurile amărăciunii, fuga din faţa vieţii şi acceptarea durerii par însă doar jocuri retorice sau episoade trecătoare de care boierul, ca orice alt mare boier cu trecere la curtea domnească, se folosea pentru a savura nestatornicia vremurilor. Altminteri, boierul s-a mişcat cu abilitate şi răbdare printre imperii, servindu-şi patronii şi profitînd de protecţia împăraţilor sau sultanilor. Motive de amărăciune, de sastiseală, de scîrbă va fi avut, văzîndu-şi soţiile sau copiii cum se sting prin lungile pribegii impuse de războaiele din jur. Dar nu putea rămîne multă vreme „acufundat în multa întristare”, cum scria din exilul de pe insula Rodos (1789), căci trebuia să­-şi salveze familia aflată la Nicopole, să-şi rînduiască averea şi mai ales să-şi ţeasă un nume.

Nicolae Văcărescu, născut şi crescut pe drumurile pribegiilor, moşteneşte înclinaţia pentru întristările patetice şi stenahoria sentimentală a tatălui său, dîndu-le o dimensiune universală. Lacrimile, amărăciunile, nenorocirile, trădările, tulburările sufleteşti, neputinţa sînt cuvinte obişnuite în corespondenţa dintre el şi nepotul său, Iancu Văcărescu, unul ascuns la „odihnă” în conacul de la Băneasa, celălalt plimbîndu-se agale pe potecile de munte în calitate de ispravnic de Dîmboviţa: „Ce faci, cum petreci? Eu n-am alt nimic, decît îmi măsor mormîntul în lung şi lat”’, scrie cu obidă Iancu din Văcăreşti (noiembrie 1814). Unchiul îi răspunde la fel de „încurajator”: „Mă-ntrebi ce fac? Şîz într-un unghiu de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Retras la Băneasa, Nicolae Văcărescu, fost mare căminar, acum mazil, are timp şi stare de spirit pentru a cădea în lamentări patetice în aşteptarea milei Domnului şi a unei noi slujbe, ceea ce nu se poate spune despre mai tînărul nepot, aflat într-o dregătorie importantă ce necesita dinamism şi mai ales prezenţă fizică. Dar Iancu Văcărescu, bîntuit de „îndoieli”, ros de  „amestecăturile”, „intrigarisirile”, „nenorocirile” cauzate de neprieteni, pică în fandacsia stenahoriei. Nicolae încearcă să-l scoată din prăpastia resemnării, scriindu-i că nenorocirile sale sînt mici în comparaţie cu ale altora: „Îmbunează-te însuţi pe sine şi nu te mai plînge, cînd vezi că răul altora este mai mare”. Pentru ca mai apoi să-i atragă atenţia că umblă deja vorba prin tîrg că nu prea se ţine de slujbă: „Cercetaiu astăzi pă un prost, de dumneata, şi într-un cuvînt, fără dă leac ţirimonii, îmi spuse că nu sînt mulţămiţi dă dumneata p-aicii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti faci multe ceasuri, că nu vrei a scoate pricinile înnaintea dumitale şi, mai la urmă, că ţii pricinile cîte doao şi trei zile, fără a le cerceta”. Moştenirea Văcăreştilor apăsa enorm pe umerii urmaşilor: „Să cuvine p-aici să să auză acestea dă un ispravnic nou, şi mai ales de un Văcărescu?!”, îl dojenea retoric unchiul.

Dreptul la obidă, la resemnare, la tristeţe este ceea ce reclamă actorii arhivelor mele atunci cînd viaţa se învălmăşeşte cu toate ale ei. „Sînt obidit!”, strigă Nicolae Văcărescu. „Apoi, dă ce să nu strig: sînt obidit!”, subliniază încă o dată. Iar obida asta, a zilelor care se scurg fără noimă, o amestecă cu lucrurile pămînteşti, cu praşila de primăvară, grija copiilor, sîcîiala creditorilor, capriciile slugilor, fanteziile femeilor, bolile bătrîneţii, papucei pierduţi, stihuri răzleţe, muze făţarnice.

Dar, dacă obida şi stenahoria Văcăreştilor sînt trăiri scenice, colorat animate de arcuşul viorilor, deznădejdea se încuibează în sînul multor săraci prinşi între obligaţia de a-şi duce cu resemnare viaţa pînă la capăt şi mizeria cotidiană. În memoriile Elenei Hartulari, scîrba exprimă cel mai bine întristarea, amărăciunea şi necazurile de fiecare zi care copleşesc fiinţa umană pînă la saturaţie. „M-am pornit îndată ca o nebună de scîrbă”, scrie Elena Hartulari, descriind disperarea, durerea resimţită atunci cînd află că soţul ei, Iorgu, Iorgu cel care o înşelase ori de cîte ori a putut, Iorgu cel pentru care a răbdat sărăcie şi cazne, era bolnav la Iaşi şi reclama prezenţa ei. Or, scîrba (cu sensul de mîhnire, întristare, disperare) este o stare de spirit în care Elena s-a instalat chiar din ziua a doua a mariajului ei. Şi totuşi, întristările, mîhnirile, supărările n-o îndepărtează de Iorgu, ci o leagă şi mai zdravăn de el, urmîndu-l cu resemnare, iubindu-l „zulie” şi iertîndu-i toate cele aşa cum cereau canoanele vremii şi legile naturii. De-a lungul a 40 de ani şi 150 de pagini de memorii, Elena se „otrăveşte de supărare”, se „zbuciumă de deznădejde”, varsă „amari lacrimi” şi plînge şi iarăşi plînge „ca o nebună”, aşteptînd ca Iorgu să se îmbuneze şi să revină în patul conjugal, ca fiica să-i fie recunoscătoare pentru educaţia aleasă oferită sau ca fiii să aibă milă de bătrîneţile ei. „Vai de durerea în care eram, gîndind la aşa momente lovitoare pentru mine”, scrie la anul 1849.  Iorgu s-a întors la ea pe patul de moarte, cînd avea nevoie de grija şi mila cuiva, copiii niciodată... Memoriile Elenei Hartulari, scrise între 1850 şi 1860, descriu minuţios vocabularul amărăciunii cotidiene. Şi nu pentru că „acel puternic au sortit-o la suferinţi amari şi costisitoare”, ci pentru ca odraslele nerecunoscătoare să ştie că acelaşi drum le era şi lor sortit. Devenită stăpîna unui imens patrimoniu, prin testamentul soţului, Elena s-a trezit atacată de propriii copii care, prin procese interminabile şi cheltuieli nesăbuite, au risipit munca chibzuită a unui tată „eczact” şi respectul datorat unei mame bătrîne. Pentru ei compune memoriile sale, justificînd cu lacrimi, suferinţe, scîrbe şi amărăciuni poziţia dobîndită. Revărsarea asta de deznădejde într-o moldovenească deseori „franţuzită” ne duce cu gîndul la Chiriţa lui Alecsandri, dar nu „riscarisim” să afirmăm că, deși teatrale, trăirile ei ar fi mai puţin reale. 

Multe vorbe s-au adunat pentru a reitera neputinţa fiinţei umane în faţa destinului, fatalitatea inerentă a aţei care trage spre moarte atunci cînd ceasul a sunat. Dimitrie Cantemir scrie că tocmai această predestinare dă curaj moldovenilor să se arunce în luptă fără să se teamă, crezînd că „fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război”. Dar, pînă la moarte, omul trebuie să „păţească“ exact ceea ce ursitoarele au ţesut pentru el, să tragă şi să ispăşească păcatele lumii. O spune Elena Hartulari, care „se sbuciumă, plîngînd zi şi noapte”, dar acceptă toate ale sorţii pentru că „ce-i e scris omului în frunte-i pus”.

Obida a cam dispărut astăzi şi termeni care mai de care mai sofisticaţi i-au luat locul; scîrba a căpătat valenţe mai puţin triste şi mai mult dezgustătoare. Stenahoria s-a pierdut pe drumul tulburărilor de tot felul, în timp ce resemnarea a rămas statornică în jocul cu destinul. Este oare românul mai pretenţios în resemnările sale? N-aş şti să spun. Dar ştiu că a căpătat dreptul de a striga în gura mare: „Sînt obidit!”.

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.

Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.