„Apoi dă ce să nu strig: sînt obidit!” - despre obidă, stenahorie şi alte scîrbe

Constanța VINTILĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
„Apoi dă ce să nu strig: sînt obidit!”   despre obidă, stenahorie şi alte scîrbe jpeg

Resemnarea, obida, întristarea, deznădejdea se regăsesc cu „îndestulare” printre paginile de arhive, oglindind trăirile şi gîndurile oamenilor de altădată. N-aş şti însă să spun dacă muntenii şi moldovenii, de la 1800, sînt mai obidiţi decît alţii, dacă oftează şi-i podidesc lacrimile mai abitir, dacă se supun vremurilor, aşteptînd mîntuirea şi traiul îndestulat din lumea de dincolo. Şcoala de la Annales a impus astfel de subiecte de cercetare sub umbrela „istoriei mentalităţilor”; recent, un nou curent istoriografic a încercat să promoveze o istorie a emoţiilor, care ar fi oferit ipoteze de lucru sau doar o altă interpretare a trăirilor umane. Istoriografia românească aşteaptă, încă resemnată, specialiştii care să scotocească cu răbdare printre documente şi manuscrise pentru oferi răspunsuri cu privire la capacitatea umană de a trece peste şi printre capcanele vieţii. Eu voi inventaria doar cîteva episoade alese aleatoriu din noianul de întristăciuni adunate de veacuri. 

„Oh, amar şi vai de mine!”, oftează Ienăchiţă Văcărescu în binecunoscuta poezie „Amărîtă turturea”, aruncînd în fiecare vers deznădejdea singurătăţii. Nu-i bai, că trebuie să fi stropit fiecare minut de obidă cu pocale din cel mai bun vin, în timp ce lăutarii îi vor fi ţinut de urît în acorduri patetice şi oftaturi prelungi. Căderile în abisurile amărăciunii, fuga din faţa vieţii şi acceptarea durerii par însă doar jocuri retorice sau episoade trecătoare de care boierul, ca orice alt mare boier cu trecere la curtea domnească, se folosea pentru a savura nestatornicia vremurilor. Altminteri, boierul s-a mişcat cu abilitate şi răbdare printre imperii, servindu-şi patronii şi profitînd de protecţia împăraţilor sau sultanilor. Motive de amărăciune, de sastiseală, de scîrbă va fi avut, văzîndu-şi soţiile sau copiii cum se sting prin lungile pribegii impuse de războaiele din jur. Dar nu putea rămîne multă vreme „acufundat în multa întristare”, cum scria din exilul de pe insula Rodos (1789), căci trebuia să­-şi salveze familia aflată la Nicopole, să-şi rînduiască averea şi mai ales să-şi ţeasă un nume.

Nicolae Văcărescu, născut şi crescut pe drumurile pribegiilor, moşteneşte înclinaţia pentru întristările patetice şi stenahoria sentimentală a tatălui său, dîndu-le o dimensiune universală. Lacrimile, amărăciunile, nenorocirile, trădările, tulburările sufleteşti, neputinţa sînt cuvinte obişnuite în corespondenţa dintre el şi nepotul său, Iancu Văcărescu, unul ascuns la „odihnă” în conacul de la Băneasa, celălalt plimbîndu-se agale pe potecile de munte în calitate de ispravnic de Dîmboviţa: „Ce faci, cum petreci? Eu n-am alt nimic, decît îmi măsor mormîntul în lung şi lat”’, scrie cu obidă Iancu din Văcăreşti (noiembrie 1814). Unchiul îi răspunde la fel de „încurajator”: „Mă-ntrebi ce fac? Şîz într-un unghiu de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Retras la Băneasa, Nicolae Văcărescu, fost mare căminar, acum mazil, are timp şi stare de spirit pentru a cădea în lamentări patetice în aşteptarea milei Domnului şi a unei noi slujbe, ceea ce nu se poate spune despre mai tînărul nepot, aflat într-o dregătorie importantă ce necesita dinamism şi mai ales prezenţă fizică. Dar Iancu Văcărescu, bîntuit de „îndoieli”, ros de  „amestecăturile”, „intrigarisirile”, „nenorocirile” cauzate de neprieteni, pică în fandacsia stenahoriei. Nicolae încearcă să-l scoată din prăpastia resemnării, scriindu-i că nenorocirile sale sînt mici în comparaţie cu ale altora: „Îmbunează-te însuţi pe sine şi nu te mai plînge, cînd vezi că răul altora este mai mare”. Pentru ca mai apoi să-i atragă atenţia că umblă deja vorba prin tîrg că nu prea se ţine de slujbă: „Cercetaiu astăzi pă un prost, de dumneata, şi într-un cuvînt, fără dă leac ţirimonii, îmi spuse că nu sînt mulţămiţi dă dumneata p-aicii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti faci multe ceasuri, că nu vrei a scoate pricinile înnaintea dumitale şi, mai la urmă, că ţii pricinile cîte doao şi trei zile, fără a le cerceta”. Moştenirea Văcăreştilor apăsa enorm pe umerii urmaşilor: „Să cuvine p-aici să să auză acestea dă un ispravnic nou, şi mai ales de un Văcărescu?!”, îl dojenea retoric unchiul.

Dreptul la obidă, la resemnare, la tristeţe este ceea ce reclamă actorii arhivelor mele atunci cînd viaţa se învălmăşeşte cu toate ale ei. „Sînt obidit!”, strigă Nicolae Văcărescu. „Apoi, dă ce să nu strig: sînt obidit!”, subliniază încă o dată. Iar obida asta, a zilelor care se scurg fără noimă, o amestecă cu lucrurile pămînteşti, cu praşila de primăvară, grija copiilor, sîcîiala creditorilor, capriciile slugilor, fanteziile femeilor, bolile bătrîneţii, papucei pierduţi, stihuri răzleţe, muze făţarnice.

Dar, dacă obida şi stenahoria Văcăreştilor sînt trăiri scenice, colorat animate de arcuşul viorilor, deznădejdea se încuibează în sînul multor săraci prinşi între obligaţia de a-şi duce cu resemnare viaţa pînă la capăt şi mizeria cotidiană. În memoriile Elenei Hartulari, scîrba exprimă cel mai bine întristarea, amărăciunea şi necazurile de fiecare zi care copleşesc fiinţa umană pînă la saturaţie. „M-am pornit îndată ca o nebună de scîrbă”, scrie Elena Hartulari, descriind disperarea, durerea resimţită atunci cînd află că soţul ei, Iorgu, Iorgu cel care o înşelase ori de cîte ori a putut, Iorgu cel pentru care a răbdat sărăcie şi cazne, era bolnav la Iaşi şi reclama prezenţa ei. Or, scîrba (cu sensul de mîhnire, întristare, disperare) este o stare de spirit în care Elena s-a instalat chiar din ziua a doua a mariajului ei. Şi totuşi, întristările, mîhnirile, supărările n-o îndepărtează de Iorgu, ci o leagă şi mai zdravăn de el, urmîndu-l cu resemnare, iubindu-l „zulie” şi iertîndu-i toate cele aşa cum cereau canoanele vremii şi legile naturii. De-a lungul a 40 de ani şi 150 de pagini de memorii, Elena se „otrăveşte de supărare”, se „zbuciumă de deznădejde”, varsă „amari lacrimi” şi plînge şi iarăşi plînge „ca o nebună”, aşteptînd ca Iorgu să se îmbuneze şi să revină în patul conjugal, ca fiica să-i fie recunoscătoare pentru educaţia aleasă oferită sau ca fiii să aibă milă de bătrîneţile ei. „Vai de durerea în care eram, gîndind la aşa momente lovitoare pentru mine”, scrie la anul 1849.  Iorgu s-a întors la ea pe patul de moarte, cînd avea nevoie de grija şi mila cuiva, copiii niciodată... Memoriile Elenei Hartulari, scrise între 1850 şi 1860, descriu minuţios vocabularul amărăciunii cotidiene. Şi nu pentru că „acel puternic au sortit-o la suferinţi amari şi costisitoare”, ci pentru ca odraslele nerecunoscătoare să ştie că acelaşi drum le era şi lor sortit. Devenită stăpîna unui imens patrimoniu, prin testamentul soţului, Elena s-a trezit atacată de propriii copii care, prin procese interminabile şi cheltuieli nesăbuite, au risipit munca chibzuită a unui tată „eczact” şi respectul datorat unei mame bătrîne. Pentru ei compune memoriile sale, justificînd cu lacrimi, suferinţe, scîrbe şi amărăciuni poziţia dobîndită. Revărsarea asta de deznădejde într-o moldovenească deseori „franţuzită” ne duce cu gîndul la Chiriţa lui Alecsandri, dar nu „riscarisim” să afirmăm că, deși teatrale, trăirile ei ar fi mai puţin reale. 

Multe vorbe s-au adunat pentru a reitera neputinţa fiinţei umane în faţa destinului, fatalitatea inerentă a aţei care trage spre moarte atunci cînd ceasul a sunat. Dimitrie Cantemir scrie că tocmai această predestinare dă curaj moldovenilor să se arunce în luptă fără să se teamă, crezînd că „fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război”. Dar, pînă la moarte, omul trebuie să „păţească“ exact ceea ce ursitoarele au ţesut pentru el, să tragă şi să ispăşească păcatele lumii. O spune Elena Hartulari, care „se sbuciumă, plîngînd zi şi noapte”, dar acceptă toate ale sorţii pentru că „ce-i e scris omului în frunte-i pus”.

Obida a cam dispărut astăzi şi termeni care mai de care mai sofisticaţi i-au luat locul; scîrba a căpătat valenţe mai puţin triste şi mai mult dezgustătoare. Stenahoria s-a pierdut pe drumul tulburărilor de tot felul, în timp ce resemnarea a rămas statornică în jocul cu destinul. Este oare românul mai pretenţios în resemnările sale? N-aş şti să spun. Dar ştiu că a căpătat dreptul de a striga în gura mare: „Sînt obidit!”.

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Megastructura uriașă pentru care Ceaușescu a plătit 60 de tone de aur pur. Este unicat în România și funcționează și astăzi
La granița de nord a României se află una dintre cele mai impresionante mega-structuri a epocii comuniste. Barajul de la Stânca-Costești este un colos de beton care a costat câteva tone de aur și este al treilea ca mărime din Europa. Acum este un adevărat paradis natural.
image
EXCLUSIV. Elena Lasconi: „Dacă voi fi președintele României, voi fi un președinte pentru popor, din popor și nu din colivie”
Candidată la președinția USR și văzută ca potențial candidat la alegerile prezidențiale, Elena Lasconi a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul” despre relația cu Dominic Fritz, despre cum s-a decis să candideze la președinția USR și dacă e România pregătită să aibă o femeie-președinte.
image
Ce este sistemul Patriot. Plusurile și minusurile armamentului american cu preț exorbitant
Patriot este unul dintre cele mai avansate sisteme de apărare aeriană disponibile, capabil să intercepteze atât rachete cât și aeronave avansate. Principala provocare a sistemului este costul uriaș - o baterie Patriot nouă ajunge la 1 miliard de euro.

HIstoria.ro

image
Cine au fost agenții dubli din al Doilea Război Mondial?
Cea mai importantă parte a Operațiunii Fortitude a reprezentat-o rolul jucat de agenți dubli.
image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: