Apa murdară din copaie

Comunismul real a "întinat" - vorba unui fost preşedinte nostalgic - multe valori onorabile. În primul rînd, valorile stîngii moderate, legitime în orice societate democratică. Dreptatea socială, să zicem. Sau egalitatea de şanse. Dar prin intermediul comunismului ceauşist - contribuţia românească în materie - au fost "întinate" şi destule valori ale dreptei. Tradiţia istorică naţională-locală, de pildă. Sau... era să spun patriotismul. Nu ştiu însă dacă patriotismul are culoare politică (e oricum diferit de naţionalism; la rîndul lui, naţionalismul poate fi cultural/civic sau etnic, la limită etnicist, emancipator sau conservator etc.). Oricum, în anii ’70-’80 ai secolului trecut, el a devenit, inclusiv pentru mine, un termen de care era mai bine să te fereşti, în condiţiile în care România (ţara) se confunda cu Republica Socialistă România (statul). Vorba unui personaj al lui Preda: "Ce ai tu, mă, cu statul? Statul e ţara, mă!". Se ştie: speculînd resentimentele antisovietice şi instinctele naţionale, noua politică unificator-recuperatoare a regimului din anii ’60 şi-a anexat valori înainte-vreme respinse: "moştenirea culturală" autohtonă, patriotismul, lirismul ş.a.m.d., maculîndu-le prin contaminare propagandistică. Să ne gîndim, bunăoară, la "munca patriotică": în viziunea oficială, ea desemna un mod de a munci dezinteresat, din iubire de ţară, pe ogorul colectivismului etatic, fără a aştepta recompense cu iz de capitalism putred. Căci - nu-i aşa? - iubirea adevărată nu aşteaptă nimic în schimb. Dacă e pe bani se numeşte prostituţie, iar dacă nu e voluntară, atunci e musai forţată... Anexarea strămoşilor şi a voievozilor la butaforia dementă a propagandei i-a făcut, apoi, alergici pe mulţi la asemenea figuri simbolice. Cum auzeau de daci, în mintea lor se aprindea beculeţul verde al răposatului I.C. Drăgan. Cum auzeau de Alexandru cel Bun, de Ştefan cel Mare sau de Mihai Viteazul, se gîndeau imediat la "cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz". Teroarea discursului propagandistic, în contrast cu alterarea progresivă a mitologiei oficiale, a marii sale poveşti de legitimare "socială şi naţională", a discursului ei utopic, teleologic şi istorico-mesianic, a avut însă şi alte efecte. Spre exemplu - fobia faţă de poezia patriotică sau mefienţa, inclusiv postdecembristă, a scriitorilor tineri faţă de romanul istoric sau istorico-politic, identificat cu comandamentele "Epopeii naţionale" a ceauşismului. Din aceeaşi serie antiistoristă fac parte alergia la mitologizările istorice şi literare autohtone ("explodată", la finele deceniului zece) şi, nu în ultimul rînd, mefienţa faţă de istoria literară "naţională" (cu caracter mai tradiţionalist, dar nu numai) şi faţă de prezenţa ei masivă în manualele de liceu de după ’90. În asemenea cazuri de contaminare simbolică (Partidul-Ceauşescu-România), logica resentimentară te îndeamnă, de multe ori, să faci totul pe dos decît "gardienii" şi să arunci, odată cu apa murdară, şi copilul din copaie. Am făcut-o şi eu. După 1985, deşi numai prosovietic nu eram, speram să vină Gorbaciov să ne scape de "Ceaşcă". L-aş fi întîmpinat cu flori, atunci (după 22 decembrie 1989, lucrurile s-au schimbat însă radical...). Dar "antipatriotismul" meu juvenil a mers încă şi mai departe. Exasperat de discursurile securistice cu privire la "pericolul iredentist maghiar" şi, în plus, avizat (via "Europa liberă", BBC, Vocea Americii) cu privire la "socialismul gulaş" al lui Kadar, îmi doream "să vină ungurii peste noi şi să ne scape de securişti". Mă simţeam nu doar străin de susţinătorii regimului, ci şi într-un război tacit cu ţara lor. Între mine şi "ei" era o graniţă peste care nu puteam trece. Ce viitor îmi oferea "ţara mea"? Unul, pe an ce trece, tot mai sumbru. Ceea ce mai rămăsese din România necomunistă se prăbuşea sub loviturile de buldozer ale sistematizărilor, iar la orizont se întrevedea o armată de coşmar, unde te aşteptau abrutizarea, violenţa gregară, ritualurile de umilire, munca pe şantier (inclusiv în mină sau la Casa Poporului), strînsul recoltei sau perspectiva împuşcării compatrioţilor care încercau să fugă din ţara devenită ţarc. În asemenea condiţii, sentimentele faţă de (ce mai rămăsese din) armata patriei noastre nu erau dintre cele mai înălţătoare. Figura mitică devenise pentru mine aceea a dezertorului sau a trădătorului (vezi Pacepa), iar singurul mod în care mă simţeam încă patriot era la meciurile echipei naţionale de fotbal sau la întrecerile sportive în genere. Corolarul? Fetişizarea a tot ceea ce venea dinspre "visul occidental". Pe vremea aceea, pentru tinerii sub 20 de ani, visul cu pricina era unul preponderent consumist. Toate filmele care veneau de-acolo, muzica pop, blugii, ciocolata Toblerone, guma Wrigley Spearmint, Pif-urile deveniseră un fel de valută forte, ca şi ţigările Kent pentru părinţi. Apropo de filme, circula pe atunci o vorbă clandestină: "E bun sau e românesc?". Treptat, aproape toate produsele româneşti pentru uz intern au intrat sub incidenţa ei. De ce? Printre altele, pentru că tot ce era mai bun (deşi "românesc") mergea la export, în URSS sau în ţările lumii a treia (era să scriu "în ţările calde"; apropo, comunismul nu a făcut deloc din mine un tiermondist). Se va spune că, într-un sens, comunismul ceauşist a stimulat, prin opoziţie, individualismul occidentalizant şi cosmopolit. Astăzi am oarecari obiecţii cu privire la asemenea constatări. Cred că a stimulat, în egală măsură, o atrofiere a spiritului comunitar, deresponsabilizarea generală, indiferenţa faţă de spaţiul public şi faţă de "binele comun". Individualismul respectiv a fost în mare măsură un egoism al resentimentului, al exasperării necreatoare şi, în bună măsură, al naivităţii idealizante, nu al lucidităţii, responsabilităţii şi solidarităţii eficiente. Un egoism al infantilizării, psihologic explicabil ca refuz al valorilor "mature", confiscate şi "întinate" de regim. Explicabil dar, de la un punct încolo, contraproductiv. Mă tem că va mai trebui să treacă o vreme pînă cînd, din anumite noţiuni, va ieşi damful Epocii de Aur.la