Antidotul judecății pripite
Nu cred că judecata pripită e răspîndită mai mult în mediul artistic decît în alte medii. Într-adevăr, ea poate fi mai virulentă, din motivul personalității accentuate a creatorilor. După opinia mea, judecata pripită e o prejudecată întărită/confirmată de lipsa de informații specifice asupra unui lucru sau altuia. O coafeză, de pildă, știe cam toate „șmecheriile” unei oricare alte coafeze, așa cum un actor (păstrînd discuția în zona teatrului, acum) cunoaște toate mecanismele profesionale ale altui actor.
De aici, însă, intervine și ambiguitatea care potențează și inflamează judecata pripită. Un actor din mediul independent nu cunoaște servituțile unui actor din teatrul public local; unul dintr-un teatru național nu are adesea habar de neajunsurile celorlalți etc. Un critic teatral care lucrează în cultura publică e, dacă are habar de specificul ei administrativ, mai nuanțat în judecăți particulare decît unul străin de „ordonatorii de credite” și „auditori”, de conceptul de „venituri proprii” și alte asemenea. E foarte ușor, dacă n-ai trecut prin malaxorul birocrației cotidiene, a scamatoriilor cu bugetul niciodată suficient, cu împăcarea repertoriului de mare public și a celui „curajos”, cu eternele negocieri pentru investiții, să devii radical și faci de pe margine afirmații inflexibil-definitive. Da, e o judecată pripită; adesea, aș spune, subminată „politic”, de fapt. Firea omului e sucită: vei invidia întotdeauna ce are celălalt, fără să vezi avantajele pe care le ai tu, chiar dacă par insignifiante.
Am promis că voi aborda situația „macro”, dar o să dau un exemplu concret: mediul teatral independent, care supraviețuiește cu greu de la o sesiune de finanțare (neîndestulătoare) la alta, invidiază teatrul subvenționat. Sînt convins însă că dacă ar trebui să funcționeze după constrîngerile administrative ale teatrelor publice, unele companii independente ar prefera libertatea cea săracă. Situația pare apropiată zicalei „Sătulul nu crede flămîndului”, doar că aici nu știm prea limpede (și nici nu contează, în economia acestui discurs generic) cine e sătulul și cine flămînzește. Cert e că, așa cum se întîmplă în orice situație de acest fel (de la dat cu sapa pînă la scris articole), cînd ești confruntat direct cu experiența pe care ai evaluat-o, lucrurile devin mult mai nuanțate. De obicei, atitudinile maniheiste, vehemente, au caracter „principial” și apar ca reacții, nu ca răspunsuri.
Cred că ăsta e neajunsul fundamental al rețelelor sociale, unde zvîcnesc de obicei judecățile pripite: ele nu permit dezbaterea, ci doar reacția. De aceea, comentariile la diverse puncte de vedere (care sînt și ele reactive) vor fi mai degrabă imprecații decît explicații, va fi un schimb de sudălmi politicoase, nu un schimb de argumente și opinii. Paradoxul e că, în mediul real, adică într-o discuție față în față cu preopinentul, discuția devine dezbatere, cu toate cutumele dialogicii, de la argumentare la umor, maieutică și hermeneutică (glumesc), adică nuanțare, calm (chiar dacă relativ) și prețuire amical-colegială.
Firește, eu însumi nu sînt ferit de judecăți pripite; mi se pare că fac parte din firea omului, mai ales a omului creator. Cum am scris cîndva, e normal ca fiecare artist să se creadă cel mai bun sau oricum mai bun decît majoritatea (mai ales decît cei premiați, de pildă), pentru că în lipsa acestei superbii nu mai are nici un resort profesional. Dacă te gîndești că au existat un Shakespeare sau un Da Vinci, apoi à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii, vorba ceea? Totuși, ca un om care a avut șansa să treacă prin medii profesionale din cele mai diverse, am învățat că antidotul judecății pripite este experi(m)ența (dacă-mi permiteți cuvințelul-valiză). Frust spus: te strîmbi de cum arată grădina, pune mîna la scos buruieni, it’s so cool. Nu ești mulțumit de decizia unui juriu, bate zeci de mii de kilometri, vezi sute de spectacole, apoi jură-te cu mîna pe suflet, în fața propriei conștiințe, că ai fost întru totul obiectiv și nu ai nimic să-ți reproșezi.
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
Claudiu Groza este critic de teatru.
