Anticomunismul moral-filozofic vs postcomunismul literar şi artistic

Bogdan GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 198 din 25 Noi 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Succesul actual al filmului românesc s-ar putea să fie o simplă modă, declara recent Cristi Puiu. Dar de o modă trebuie să profiţi, să n-o laşi să treacă, pentru a pune piciorul înăuntru, a te instala în librării, săli de cinema, festivaluri, presă, în conştiinţe (dacă nu e prea mult spus), în percepţia internaţională, în "sistem". La fel de recent, Editura Polirom se lăuda, pe drept cuvînt, că reuşeşte să vîndă, pentru a fi traduse, tot mai multe titluri de proză aparţinînd tinerei generaţii de scriitori români. Atît filmul românesc de succes, cît şi proza românească "vandabilă" vorbesc, la distanţă, despre comunism, din perspectiva unei generaţii care, la momentul Revoluţiei, se afla cel mult la vîrsta adolescenţei, dacă nu chiar la aceea a copilăriei de-a binelea. Ceea ce am putea numi "modelul Humanitas" al raportării la comunism, al redării comunismului, nu s-a vîndut, n-a interesat Occidentul. Era un model el însuşi de import, copiat, o încercare disperată de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală. Alţii, vecinii noştri imediaţi, ne-o luaseră înainte. Românii sînt însă, iată, acceptaţi şi promovaţi la distanţă generaţional-istorică, în timp, printr-o altă formă de redare a comunismului. Ca ficţiune, nu ca judecată morală. Prin artă şi povestire, prin impregnare afectivă şi emoţională şi prin reflex de distanţare ironică. Acolo unde "modelul Humanitas" a pierdut (în sensul că nu a reuşit să se impună, să se "vîndă"), cîştigă, iată, "modelul Polirom". Arta şi sensibilitatea, naraţiunea, povestirea, ficţiunea, "fabulaţia", veridicitatea au, iată, cîştig istoric şi formal, tipologic, de cauză în faţa "adevărului" moral riguros, literatura şi filmul, arta cîştigă în faţa rigorismului moral practicat, dacă nu cu instrumente, măcar cu ambiţii filosofice. Nu vreau să cad în paranoia, dar un grăunte de paranoia nu strică niciodată. Nu acuz aici o intenţie sau un complot, ci doar un posibil nou efect pervers de marginalizare şi de segregare. "Procesul moral românesc al comunismului" nu a avut succes nici în Occident, nici în România. Din vina lui sau nu, pentru că a fost debil forţînd fără nuanţe şi fără ingeniozitate teoretică şi analitică sau, dimpotrivă, pentru că a fost prea tare, maximalizîndu-se pe linia obiectivelor şi "minimizîndu-se" pe linia mijloacelor şi a formelor, nu ştiu, şi nu vreau să analizez aici. Cert este că a dat greş, nu a fost "selectat natural" nici în Occident, nici la el acasă. Era un model de "acţiune directă" nemiloasă, care poate tocmai de aceea a fost respins, ca exagerat şi tardiv, inaplicabil, utopic, distructiv etc. A avut, are, în schimb, succes, atît în România, cît şi, încet-încet, în Occident, modelul indirect-artistic al memoriei afective. "Directului", "frontalului" moral-filosofic (prea puţin susţinut însă istoric, istoriografic: "referentul" trebuie produs, el nu este niciodată evident de la sine, ceea ce i-a lipsit modelului moral-anticomunist a fost tocmai "arta" producerii "obiectului" ca atare, care acum se răzbună) îi este preferat, cu "delay" istoric, "indirectul" artei, al imaginii şi al naraţiunii mediate prin forme artistice. Un indirect multiplu, aşadar, tipologic şi istoric. Tot e bine, se va spune. Aşa e. Dar... Dar nu cumva asistăm la o "selecţie nenaturală", chiar dacă inconştientă şi de "sistem"? Nu cumva "comunismul", ca imagine, este astfel discret protejat de atacuri frontale (chiar şi inabil, incomplet purtate), nu cumva tinerii regizori şi prozatori români se lasă "făcuţi" de un joc de imagine, de un joc discret "politic" care stabileşte nu negativ, represiv, direct exclusiv, ci pozitiv, prin încurajare, tipologiile şi ritmul istoric al accesului la adevăr, al producţiei, al "fabulării" de contra-adevăruri? Prin film şi prin literatură, adevărul se ficţionalizează şi lucrează organic, osmotic, în timp. Prin artă, adevărul se produce şi se comunică, dar este şi neutralizat, acceptat, asimilat, naturalizat şi normalizat. Prin artă, ca revers al forţei artei, adevărul se impune, dar doar ca poveste. Nu asistăm deci, oare, la impunerea (impersonal-sistemică) a unei "specializări" româneşti, la o impunere şi acceptare "canonică" doar cu condiţia (şi cu preţul) "specializării" în comunismul tratat ca poveste, deci acceptabil conform principiului relativităţii adevărului? Şi, mai ales, după amînarea acceptării istorice (la 10-15 ani după Revoluţie) a acestei tratări indirecte, "organice", ca întoarcere a refulatului "comunism" după ce mai întîi se operase refularea propriu-zisă, nu se profilează, fie şi doar ca "modă", o "specializare" nu doar tipologic-formală (artă, ficţiune, evocare afectivă vs judecată morală), ci şi de "obiect", "referenţială", a românilor? Altfel spus, recomandarea prin încurajare (traducere) la cultivarea postcomunismului literar şi artistic în detrimentul (şi din vina indirectă, de "constituţie" a) anticomunismului moral-filosofic (slab la capitolul documentare istorică) nu îi incită implicit, insesizabil, prin cantonare, pe artiştii români la ocolirea inconştientă a prezentului, a actualităţii stricte, care rămîne, astfel, în continuare, apanajul tematic strict al artiştilor (şi gînditorilor) occidentali? Cînd, peste cîte generaţii de prozatori, nu de filosofi sau de eseişti (cu obligatorie deschidere istorico-economică), după cît indirect tipologic şi istoric vom ajunge să vorbim despre întîlnirea halucinantă, enormă, epocală dintre (post)comunism şi globalizare, despre ieşirea din comunism direct în postcapitalismul global, despre evadarea din iluziile şi deziluziile bunicilor şi părinţilor direct în iluziile şi deziluziile tineretului actual? Trebuie să aşteptăm oare ca actuala generaţie de copii şi adolescenţi să crească şi să se apuce, eventual, dacă va mai apuca, de artă, şi abia "proustian", pe calea atît de plăcută, dar, politic, ocolită, a amintirii, să vorbească despre prezentul de acum, la care accesul nu este permis decît creatorilor occidentali, la care singuri, prin blîndă "evoluţie organică", ne interzicem accesul? Moda cultural-artistic-românească actuală poate fi o imensă capcană, cu nebănuite efecte de sistem în perpetuarea "specializării" şi a întîrzierii noastre istorice, ca mod românesc de a fi în istorie şi în "societatea naţiunilor". Adevărul, doar "literar şi artistic" învăluit, căptuşit, vătuit? Premiile şi aprecierile, interesul să constituie oare preţul pentru proverbiala noastră "cuminţenie" (anacronie) istorică?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Șoferii de mașini electrice plătesc sume astronomice pentru înlocuirea anvelopelor. „Nu mi-a venit să cred când mi s-a spus că trebuie să le înlocuiesc“
Cumpărătorii de mașini electrice ar trebui să fie conștienți de costurile „astronomice” necesare pentru înlocuirea regulată a anvelopelor cu durată scurtă de viață, au avertizat proprietarii.
image
Ce pensionari nu vor avea pensii majorate din septembrie. Casa de Pensii: sunt un milion de persoane
Șeful Casei Naționale de Pensii Publice, Daniel Baciu, a făcut o serie de precizări privind recalcularea pensiilor, precizând că 1 milion de pensionari nu vor beneficia de majorare.
image

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.