Anticomunismul moral-filozofic vs postcomunismul literar şi artistic

Succesul actual al filmului românesc s-ar putea să fie o simplă modă, declara recent Cristi Puiu. Dar de o modă trebuie să profiţi, să n-o laşi să treacă, pentru a pune piciorul înăuntru, a te instala în librării, săli de cinema, festivaluri, presă, în conştiinţe (dacă nu e prea mult spus), în percepţia internaţională, în "sistem". La fel de recent, Editura Polirom se lăuda, pe drept cuvînt, că reuşeşte să vîndă, pentru a fi traduse, tot mai multe titluri de proză aparţinînd tinerei generaţii de scriitori români. Atît filmul românesc de succes, cît şi proza românească "vandabilă" vorbesc, la distanţă, despre comunism, din perspectiva unei generaţii care, la momentul Revoluţiei, se afla cel mult la vîrsta adolescenţei, dacă nu chiar la aceea a copilăriei de-a binelea. Ceea ce am putea numi "modelul Humanitas" al raportării la comunism, al redării comunismului, nu s-a vîndut, n-a interesat Occidentul. Era un model el însuşi de import, copiat, o încercare disperată de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală. Alţii, vecinii noştri imediaţi, ne-o luaseră înainte. Românii sînt însă, iată, acceptaţi şi promovaţi la distanţă generaţional-istorică, în timp, printr-o altă formă de redare a comunismului. Ca ficţiune, nu ca judecată morală. Prin artă şi povestire, prin impregnare afectivă şi emoţională şi prin reflex de distanţare ironică. Acolo unde "modelul Humanitas" a pierdut (în sensul că nu a reuşit să se impună, să se "vîndă"), cîştigă, iată, "modelul Polirom". Arta şi sensibilitatea, naraţiunea, povestirea, ficţiunea, "fabulaţia", veridicitatea au, iată, cîştig istoric şi formal, tipologic, de cauză în faţa "adevărului" moral riguros, literatura şi filmul, arta cîştigă în faţa rigorismului moral practicat, dacă nu cu instrumente, măcar cu ambiţii filosofice. Nu vreau să cad în paranoia, dar un grăunte de paranoia nu strică niciodată. Nu acuz aici o intenţie sau un complot, ci doar un posibil nou efect pervers de marginalizare şi de segregare. "Procesul moral românesc al comunismului" nu a avut succes nici în Occident, nici în România. Din vina lui sau nu, pentru că a fost debil forţînd fără nuanţe şi fără ingeniozitate teoretică şi analitică sau, dimpotrivă, pentru că a fost prea tare, maximalizîndu-se pe linia obiectivelor şi "minimizîndu-se" pe linia mijloacelor şi a formelor, nu ştiu, şi nu vreau să analizez aici. Cert este că a dat greş, nu a fost "selectat natural" nici în Occident, nici la el acasă. Era un model de "acţiune directă" nemiloasă, care poate tocmai de aceea a fost respins, ca exagerat şi tardiv, inaplicabil, utopic, distructiv etc. A avut, are, în schimb, succes, atît în România, cît şi, încet-încet, în Occident, modelul indirect-artistic al memoriei afective. "Directului", "frontalului" moral-filosofic (prea puţin susţinut însă istoric, istoriografic: "referentul" trebuie produs, el nu este niciodată evident de la sine, ceea ce i-a lipsit modelului moral-anticomunist a fost tocmai "arta" producerii "obiectului" ca atare, care acum se răzbună) îi este preferat, cu "delay" istoric, "indirectul" artei, al imaginii şi al naraţiunii mediate prin forme artistice. Un indirect multiplu, aşadar, tipologic şi istoric. Tot e bine, se va spune. Aşa e. Dar... Dar nu cumva asistăm la o "selecţie nenaturală", chiar dacă inconştientă şi de "sistem"? Nu cumva "comunismul", ca imagine, este astfel discret protejat de atacuri frontale (chiar şi inabil, incomplet purtate), nu cumva tinerii regizori şi prozatori români se lasă "făcuţi" de un joc de imagine, de un joc discret "politic" care stabileşte nu negativ, represiv, direct exclusiv, ci pozitiv, prin încurajare, tipologiile şi ritmul istoric al accesului la adevăr, al producţiei, al "fabulării" de contra-adevăruri? Prin film şi prin literatură, adevărul se ficţionalizează şi lucrează organic, osmotic, în timp. Prin artă, adevărul se produce şi se comunică, dar este şi neutralizat, acceptat, asimilat, naturalizat şi normalizat. Prin artă, ca revers al forţei artei, adevărul se impune, dar doar ca poveste. Nu asistăm deci, oare, la impunerea (impersonal-sistemică) a unei "specializări" româneşti, la o impunere şi acceptare "canonică" doar cu condiţia (şi cu preţul) "specializării" în comunismul tratat ca poveste, deci acceptabil conform principiului relativităţii adevărului? Şi, mai ales, după amînarea acceptării istorice (la 10-15 ani după Revoluţie) a acestei tratări indirecte, "organice", ca întoarcere a refulatului "comunism" după ce mai întîi se operase refularea propriu-zisă, nu se profilează, fie şi doar ca "modă", o "specializare" nu doar tipologic-formală (artă, ficţiune, evocare afectivă vs judecată morală), ci şi de "obiect", "referenţială", a românilor? Altfel spus, recomandarea prin încurajare (traducere) la cultivarea postcomunismului literar şi artistic în detrimentul (şi din vina indirectă, de "constituţie" a) anticomunismului moral-filosofic (slab la capitolul documentare istorică) nu îi incită implicit, insesizabil, prin cantonare, pe artiştii români la ocolirea inconştientă a prezentului, a actualităţii stricte, care rămîne, astfel, în continuare, apanajul tematic strict al artiştilor (şi gînditorilor) occidentali? Cînd, peste cîte generaţii de prozatori, nu de filosofi sau de eseişti (cu obligatorie deschidere istorico-economică), după cît indirect tipologic şi istoric vom ajunge să vorbim despre întîlnirea halucinantă, enormă, epocală dintre (post)comunism şi globalizare, despre ieşirea din comunism direct în postcapitalismul global, despre evadarea din iluziile şi deziluziile bunicilor şi părinţilor direct în iluziile şi deziluziile tineretului actual? Trebuie să aşteptăm oare ca actuala generaţie de copii şi adolescenţi să crească şi să se apuce, eventual, dacă va mai apuca, de artă, şi abia "proustian", pe calea atît de plăcută, dar, politic, ocolită, a amintirii, să vorbească despre prezentul de acum, la care accesul nu este permis decît creatorilor occidentali, la care singuri, prin blîndă "evoluţie organică", ne interzicem accesul? Moda cultural-artistic-românească actuală poate fi o imensă capcană, cu nebănuite efecte de sistem în perpetuarea "specializării" şi a întîrzierii noastre istorice, ca mod românesc de a fi în istorie şi în "societatea naţiunilor". Adevărul, doar "literar şi artistic" învăluit, căptuşit, vătuit? Premiile şi aprecierile, interesul să constituie oare preţul pentru proverbiala noastră "cuminţenie" (anacronie) istorică?