Anii '60, văzuţi de...
Diana Caracota: CeAi pierdut. 60's o'clock este un eveniment realizat din entuziasmul unor viitori specialişti în relaţii publice. După ce, anul trecut, echipa a organizat InterARTE pentru Zilele Porţilor Deschise, la Facultatea de Litere, anul acesta am acceptat o nouă provocare: o analiză pe mai multe niveluri a anilor '60 şi a influenţei lor asupra societăţii contemporane. Anul trecut, am încercat să determinăm domeniile (fotografie, teatru, literatură, publicitate) să vorbească între ele. Anul acesta, vrem să determinăm epocile istorice să dialogheze. Probabil că majoritatea se întreabă care este scopul acestui eveniment şi de ce ne dorim să stabilim atîtea punţi de legătură între diferite domenii, care, în aparenţă, nu au nici o legătură unul cu celălalt. Răspunsul la această întrebare face dovada curiozităţii noastre, dar şi a necesităţii pe care intelectualul de azi o resimte: stabilirea unei identităţi proprii în raport cu cei mai "evoluaţi" decît noi, cei mai norocoşi (după cum afirma Vaclav Havel într-un discurs) - naţiunile occidentale. Într-o perioadă în care branding-ul de ţară este o temă extrem de discutată, CeAi pierdut. 60's o'clock vine să umple cu un conţinut această problemă. Cine sîntem? Unde ne situăm? Ce eram? Ce am devenit? Ce am fi putut deveni? Cît de tare ne-a afectat comunismul? Mihaela Ionică: Implicarea mea în acest proiect are la bază mai multe motive. Unul din ele ar fi chiar anii '60, care îmi sînt foarte dragi. În primul rînd, îmi place mai tot ce s-a produs atunci în materie de muzică şi film. Văzînd nişte filme reprezentative pentru acea perioadă, am constatat pe alocuri repetarea anumitor teme sau motive: oraşul sufocant şi încercarea de a evada, mijloace alternative de călătorie, drogurile şi modul în care sînt privite, revoluţia sexuală sau afirmarea identităţii sexuale. Am recunoscut aceste teme în jurul meu, lucru care m-a uimit; nu mă aşteptam să mai fie încă atît de actuale. Atunci m-am întrebat dacă toată lumea le vede şi dacă sînt privite la fel, dacă oamenii îşi dau seama că provin din anii '60. M-am întrebat dacă aceste teme au evoluat într-un fel din anii '60 pînă acum, dacă da, în ce fel, şi, cel mai important, ce impact au asupra noastră. Pentru toate aceste întrebări mă aştept să găsesc cîteva răspunsuri în cadrul evenimentului meu. Pe de altă parte, văd această perioadă ca pe una de ruptură, din mai multe puncte de vedere, iar acest aspect mi se pare interesant de studiat. Privind din altă perspectivă, cea a prezentului, mi se pare că există un imaginar foarte puternic legat de această perioadă, acest lucru fiind iarăşi interesant de dezbătut şi urmărit. Alexandra Panican: Ce m-a atras la acest proiect? Poate faptul că era ceva deosebit, ieşit din comun. Nu mai auzisem de aşa ceva şi, de ce să nu recunosc, nici nu ştiam mare lucru. Dar vag, îmi erau familiare lucruri precum: Kennedy, Martin Luther King, primul om pe lună... şi, pe undeva, chiar mă identificam cu un stil vestimentar "hippie" (din care nu lipseau blugii evazaţi sau iile mai mult sau mai puţin colorate), o inexplicabilă tendinţă de izolare, Vama, linişte, meditaţie şi o afinitate clară către muzica din perioada anilor '60, nelimitîndu-mă doar la un stil sau la un gen. Dar ştiam oare cum de au devenit tangibile libertăţile de orice gen, de care ne bucurăm astăzi? Nu. În acest sens, am avut foarte multe de învăţat şi aştept cu nerăbdare desfăşurarea evenimentelor pentru a vedea ce au de spus invitaţii despre acest subiect şi, mai ales, pentru a observa cum era România în vremea respectivă şi cît de mare a fost discrepanţa între "noi" şi "ei". Şi, mai ales, cine au fost aceşti "ei"? Mihaela Pereanu: ..."Şi ce-ţi iese din asta?" Iată întrebarea cea mai frecventă la care eram nevoită să răspund atunci cînd le povesteam despre CeAi-ul meu Pierdut. Cine mă întreba? I-aş încadra în target. Chiar şi pe forum, unde stăteau fanii Beetle la un pahar virtual de vorbă, am zărit această întrebare. Iată că, motivaţie a ceea ce am făcut pînă acum, am să răspund (încă o dată): îmi "iese" satisfacţia de a lucra în echipă, de a demara un lucru pe care nu toţi ar avea ambiţia să îl facă şi îmi mai iese experienţa - nu numai în domeniul în care intenţionez să lucrez, dar şi experienţa de viaţă. Mă gîndesc cum ar fi decurs totul fără evenimentele neplăcute sau neaşteptate, fără deadline -uri... probabil acelaşi rezultat, dar categoric nu aceeaşi experienţă. Daniela Petrescu: Ca o cinică ce sînt, mă gîndesc la anii '60 cu neîncredere. Au existat ei cu adevărat la dimensiunile în care ni-i ridică în slăvi colega noastră, Alexandra (cea mai pasionată dintre noi), sau sînt doar o imagine creată din impasul mitologic al Omului Modern? Deziluzia concretului ne poate împinge la mistificări gratuite. Şi ce ne mai rămîne de făcut decît să punem întrebări? Cui? Negreşit acelora care au asistat la acel illo tempore la care ne raportăm noi astăzi. Nu ne dorim certitudini. Mai important, pentru noi, este drumul decît răspunsul în sine. Aş vrea ca evenimentele noastre să surprindă mai degrabă evoluţia decît finalitatea. Ce aştept de la 60's o'clock nu este o întoarcere nostalgică la anii netrăiţi, ci mai degrabă o depistare a influenţelor, descoperirea unui trecut care ne urmăreşte, şi care se transformă pe sine în prezent continuu. Astăzi, tinerii care ascultă Beatles şi nu Sean Paul sînt originali, posesorii de Beetle sînt cool , cititorii de Salinger sînt rebeli fără cauză, iar hainele bunicii defilează pe podiumurile de prezentare, îmbrăcînd variante ale anorexicei Twiggy. Încercăm noi astăzi, prin atitudinea noastră paseistă, să recuperăm ceea ce părinţilor noştri le-a fost interzis de un regim totalitar? Interesant de urmărit ar fi o comparaţie Est-Vest, cum se raportau tinerii de sub comunism la revolta din exterior. Carmen Popescu: Anii '60 reprezintă un subiect care mă fascinează personal, nu atît din punct de vedere istoric, cît mai ales în ceea ce priveşte imaginarul perioadei respective, care mi se pare a fi foarte puternic pînă în zilele noastre. Am observat o nostalgie în rîndul unor oameni ai anilor 2000, tineri şi foarte tineri, pentru un stil de viaţă la modă în acea vreme, pentru nişte ani netrăiţi, dar imaginaţi prin muzică, modă, nonconformism, dorinţă de revoltă. Nu ne-am propus să idolatrizăm perioada respectivă, să reaprindem fenomenul hippie sau să încurajăm o întoarcere spre trecut deoarece nu sîntem adepţi ai blocajului într-un anumit moment istoric. Am vrut să aflăm perspectivele unor oameni care au trăit în România anilor '60-'70 sau a celor care au studiat îndelung acest subiect pentru a avea o imagine cît mai apropiată de realitate. Consider că, înţelegînd ce a stat la baza mobilizării tineretului de atunci şi a adoptării unui anumit stil de viaţă, vom reuşi să vedem mai clar dacă noi avem ceva în comun cu generaţia de atunci sau dacă nu facem decît să imităm anumite forme lipsite de conţinut, cum ar fi moda sau festivalurile de muzică rock care pretind că militează pentru o cauză şi care ne creează iluzia că am face parte dintr-un grup exclusivist, superior, în care fiecare este unic şi original. Ecourile ce vin din anii '60 sună ca o poveste palpitantă despre adolescenţi gata să mute lumea din loc. Alexandra Urdea: Pentru mine anii '60 înseamnă atmosfera de la 2 Mai. Acolo mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Acum am 22 de ani, locuiesc în Bucureşti şi am sentimentul că am pierdut de două ori anii '60. Copilăria mi-a fost marcată de summers of love, de oameni care vorbeau despre libertate, care veneau la 2 Mai fericiţi că pot fi cuprinşi, pentru scurt timp, de fervoarea unui festival. În adolescenţă trăiam cu sentimentul revoltei îndreptat spre nicăieri, şi am început să îi invidiez pe cei care au avut şansa să se revolte împreună, avînd un scop. Ei nu au ales o luptă activă, ci doar afirmarea dreptului de a alege diferenţa. Şi de aici regretul de a fi ratat anul 1969. Acum nu mai găsesc festivalurile din copilăria mea. Rebeliunii împotriva sistemului i-a luat locul necesitatea de a crea un sistem, de a da o coerenţă haosului. Nu mai ai împotriva a ce să te revolţi. Revolta este uzată, epuizată.
