Țara în care sănătatea mintală nu contează

Doamna T. suferea de cinci-şase atacuri de panică pe zi. Una, două chema Salvarea să-i bage B-uri şi calciu-n venă. Ani de zile se controlase de toate cele, dar nici un medic nu acceptase să fie de acord cu ea, cum că suferă de o boală gravă. Pînă într-o zi cînd un endocrinolog a trimis-o la psihoterapie. Aşa a ajuns doamna T. la mine în cabinet. În fix 45 de minute formulase deja mai multe conflicte decît aş putea enumera eu aici. Le formulase doar, căci acestea rămîneau neauzite propriilor urechi ale doamnei T. Pierduse capacitatea de a auzi ce rosteşte, fiind necesare răstălmăcirea mea şi refolmularea. Abia rostite în alt fel, acele conflicte au putut accede la auzul doamnei cu pricina. Povestea asta cu reformularea, interpretarea şi susţinerea a durat vreun an şi jumătate, cu două şedinţe pe săptămînă, căci doamna se zidise în conflicte, venite în "aici şi acum" din vremuri imemoriale. Ca prin minune, atacurile de panică au cedat într-o zi. Numai că doamna T. era atît de preocupată cu revolta faţă de acele conflicte proaspăt descoperite, încît nici nu a observat că simptomul pentru care ceruse o terapie dispăruse. Acum, nu o mai interesa să scape de atacuri, treaba era rezolvată, dar voia, în schimb, să dizolve, rînd pe rînd, şi conflictele care o împiedicau să aibă un trai bun în casă şi la muncă. Doamna L. se aşeza în iminenţă de atac de panică tot de vreo şase ori pe zi. De opt luni făcea acelaşi lucru. Ajunsese la mine în cabinet la recomandarea unui ginecolog şi graţie soţului mult iubit, despre care spunea că e întruchiparea bărbatului ideal, fără de care nu ar putea trăi. O oarecare agorafobie o petrecea de cîte ori voia să iasă din casă, drept pentru care nu mai pleca nicăieri singură, mult iubitul trebuind să-i fie la dispoziţie zi lumină. Ceea ce se şi întîmpla. După vreun an de terapie, ajunsese să dezidealizeze figura soţului în aşa măsură încît acum devenise furioasă pe ea însăşi, pe cît de proastă fusese cînd alesese să se mărite cu el, mult iubitul al cărui nume de familie refuzase să şi-l însuşească în mod oficial, cu toate că era căsătorită. Pînă-ntr-o zi cînd i-a ieşit porumbelul din gură: "Dacă n-aş mai avea atacuri, ce m-aş face cu atîta libertate?". Frica de propria libertate o făcuse să se lege de soţ cu lanţurile grele ale atacurilor de panică şi ale agorafobiei, alipind aici o idealizare infantilă necesară unei perfecte înlănţuiri. Simptomul o ajutase să rămînă în interiorul căsniciei. Cam în acest fel se prezintă majoritatea pacienţilor unui cabinet de psihoterapie. Un spectru larg de patologii nevrotice, ca desprinse din cărţile lui Freud de acum o sută de ani, formează clientela de bază a acestor cabinete. Alături de ele există şi patologiile de limită, cazuri grele ce necesită ani de muncă. Din nefericire, 99% dintre cei care solicită o terapie au trecut deja de cîteva ori prin cabinetele de psihiatrie şi vin îmbuibaţi cu luni şi chiar ani de tratamente medicamentoase care nu rezolvă, în cele din urmă, nimic. Cazuri care, în primă instanţă, nu ar fi necesitat astfel de tratamente, care vizează doar eliminarea simptomului, şi niciodată a cauzei. Or, a viza doar simptomul înseamnă, de cele mai multe ori, remiterea lui şi transformarea într-un alt simptom, substitutiv. Astfel, circularitatea mersului la psihiatru, după buline, devine un cerc vicios. Refuzul psihiatrilor de a colabora cu psihoterapeuţii face ravagii în sănătatea mintală a pacienţilor. În ceea ce mă priveşte, de fiecare dată cînd am decelat la pacienţii mei o patologie care necesita suport medicamentos, nu am ezitat să fac recomandarea către psihiatrie. Căci acesta este motivul pentru care mă ocup cu această "meserie imposibilă" " vorba lui Freud " pentru a ajuta. Iar atunci cînd eu nu pot, psihiatrul poate face ceva. Interesant este că în majoritatea ţărilor europene, patologia nevrotică este aproape dispărută, cazurile limită fiind în creştere vertiginoasă. Pacientul clasic din tratatele de psihanaliză este de întîlnit în societăţile arhaice, adică cele în care comunismul sau sistemele totalitare în general au condus timp îndelungat. Specialiştii francezi, de exemplu, se miră cînd aud că aici, la noi, ar putea studia nevrozele găsite în tratate, dar cu care ei nu au de-a face în cabinetele lor. Tăticul primordial " statul comunist " a conservat nevroza clasică, dar şi ea a început să capete, uşor, uşor, forme diverse, de cînd cu înaintarea în democraţie. Formarea în psihoterapie " un drum nesfîrşit Dacă în ţările civilizate psihologul sau psihoterapeutul însoţesc omul încă de la naştere, majoritatea cheltuielilor de acest gen fiind suportate de casele de asigurări, la noi nu doar că psihoterapeutul rămîne o mare necunoscută majorităţii covîrşitoare a populaţiei, nu doar că psihologul fără formare în psihoterapie se erijează în cel mai fin practicant de psihoterapie, nu doar că nu există terapie suportată prin casele de asigurări, nu doar că nu există colaborare psihiatru-psihoterapeut, ci mai ales există o mare jenă " o rană narcisică " de a apela la serviciile de psihoterapie, neexistînd nici un fel de educaţie în acest sens. A merge la terapie echivalează, în mintea tuturor, cu a fi nebun. Nu a existat nici măcar o singură campanie, pînă în prezent, care să mediatizeze conceptul de psihoterapie, în condiţiile în care Colegiul Psihologilor activează de ani buni, existînd o lege care reglementează activitatea terapeuţilor. Formarea în psihoterapie nu este o floare la ureche, aşa cum se crede. Cel puţin în domeniul psihoterapiilor psihanalitice şi al psihanalizei, lucrurile sînt de lungă durată, necesitînd ani lungi şi grei de formare, care deseori depăşesc, ca timp, formarea medicală. În afara anilor de facultate şi a celor de master, este necesară o analiză personală a viitorului practicant de cel puţin patru ani, cu un ritm minim de trei şedinţe pe săptămînă, după care urmează o altă formare, de astă dată teoretică, tot de patru ani, după care urmează supervizările de grup şi individuale, între doi şi trei ani, abia după 10-14 ani cel care se formează în psihoterapiile psihanalitice urmînd să devină terapeut plin " cum s-ar spune. Şi asta nu oricum, ci la capătul unui examen care să-l ateste în acest scop, care nu e deloc obligatoriu să fie trecut de toţi cei care se prezintă la examinare. De aceea, mulţi din cei care încep acest drum, aflînd pe parcurs cerinţele obligatorii formării, deseori neputînd face faţă uriaşelor cheltuieli de formare, sfîrşesc prin a se îndrepta spre terapii cu stagii de formare mai scurte şi cu cerinţe mai laxe. Să realizezi o asemenea formare de lungă durată într-o ţară în care conceptul de psihoterapie nu există la nivel public şi nici nu eşti susţinut din nici un punct de vedere echivalează, deseori, cu a te condamna la supravieţuire. Aceasta în condiţiile în care practica terapiilor fără nici o bază ştiinţifică este ferm reglementată. Interşanjabilitatea chiromantului sau a ghicitorului în maţe de capră cu psihoterapeutul este, aici, la ea acasă. Patologii uşoare tratate cu anii în spitale România este ţara în care spitalele de psihiatrie au secţiile pline cu bolnavi, foarte mulţi dintre ei fiind dintre aceia care, teoretic cel puţin, nici nu ar necesita o internare sau un tratament medicamentos, dacă serviciile de psihoterapie ar ocupa locul pe care îl merită. În acelaşi timp, România este şi ţara în care este necesară în foarte multe cazuri internarea nevoluntară, lucru imposibil de realizat, în afara condiţiilor legale foarte drastice. Vreau să spun că o mulţime de oameni cu patologii severe, care reprezintă un pericol măcar pentru familiile lor, dacă nu pentru societate, trăiesc într-o libertate deplină. Să nu se înţeleagă că pledez o clipă pentru spitalizarea cu orice preţ, ci pentru legalizarea dreptului specialiştilor de a examina persoanele cărora, cel puţin la Poliţie, li se fac plîngeri repetate de un anume fel. Dacă în ţări ca SUA, Franţa, Germania, Austria etc. nu mai este posibilă azi psihiatria fără o minimă formare în psihoterapie, la noi nici măcar la nivel de facultate de medicină nu există fie şi un singur curs de psihologie sau de psihoterapie. De aceea, majoritatea medicilor, de orice fel ar fi ei, nu ştiu să relaţioneze favorabil cu pacienţii, de aceea complianţa la tratament a pacienţilor este drastic scăzută, de aceea recăderile sînt la ordinea zilei şi, implicit, cheltuielile cu tratamentele şi spitalizările sînt înzecite. Pentru că totul pleacă de la a şti să te relaţionezi cu pacientul, altfel spus, de la alianţa de lucru. Reforma sistemului de sănătate ar trebui să înceapă prin introducerea acestor cursuri, care să asigure de la început viitorului medic cadrul unei relaţii bune cu pacienţii săi. Un pacient care îşi înţelege boala şi care îşi simte medicul empatic cu suferinţa sa este un pacient pe jumătate însănătoşit. Culmea inconştienţei sau întrebări pentru guvernanţi Mă uit pe stradă, mă uit la televizor şi peste tot mi se pare că văd semne ale unei patologii colective. Ambivalenţa, isteria de masă, proiecţia, identificarea, ba chiar şi clivajul sînt semne care mie îmi spun ceva. Mie şi altor cîţiva asemeni mie. Sîntem, fără îndoială, o societate bolnavă, şi asta poate s-o spună oricine cu un suficient simţ al observaţiei. Sîntem un popor care pare a transgresa acea "lege a tatălui" care face posibilă funcţionarea socială sănătoasă. Ba mai mult, aflu din presă că este posibilă scoaterea în afara legii a incestului. Terifiant! Este absolut siderant că a putut trece prin mintea cuiva un astfel de proiect de lege care nu poate fi calificat decît drept cel mai grav atentat la sănătatea psihică şi biologică a unei naţii. O asemenea propunere aduce din nou România în centrul oprobriului mondial, plasînd această ţară în zona sălbaticului, asemănarea cu animalele, de care ţara asta a mai avut parte, căpătînd astfel justificare reală. Întreb şi eu: pe ce noi criterii va fi stabilită filiaţia? Cum se va asigura funcţia de protecţie deţinută de figurile parentale, de vreme ce ea va fi confundată cu funcţia sexuală, avînd ca scop reproducerea speciei? Cu ce aparat de măsură se va măsura dimensiunea traumei psihice şi emoţionale a victimei unui incest şi cine va răspunde de urmările acestei traume? Care vor fi criteriile şi mai ales instrumentele prin intermediul cărora se va structura moral fiinţa umană, odată incestul acceptat, într-o lume în care funcţia religioasă este deja în liberă cădere? Ce relaţii vor exista între Stat şi Biserică şi între credincioşi şi Biserică? Cum se va ocupa statul de copiii născuţi în urma incestului, care vor prezenta anomalii genetice şi care la rîndul lor vor da naştere unor copii din ce în ce mai taraţi? Cum va reglementa statul propria complicitate la abuzul incestului? De ce peste tot în lume incestul rămîne un tabu? Cum se vor redefini conceptele de iubire şi siguranţă maternă/paternă? Care va fi rolul eticii în noua configuraţie care va da liber incestului? Cum se va rezolva problema discriminării la care vor fi supuşi cei abuzaţi şi cei născuţi în urma unui incest? Cu acest proiect de lege, România se va plasa definitiv sub spectrul legii plăcerii, dovedind cel mai atroce infantilism posibil, renunţînd la legea realităţii, care guvernează stadiul adult al oricărui om şi al oricărei societăţi. Ioana Scoruş este psiholog şi psihoterapeută.