Anarhia improvizaţiei

Spiritul lui ’68 a modificat faţa teatrului, şi astăzi, la ora cînd unii fac bilanţul, această afirmaţie prealabilă îşi asumă integral legitimitatea ei. Dacă au fost iluzii înseamnă oare că ele trebuie asimilate unor elemente pernicioase sau, dimpotrivă - cum se întîmplă în cazul meu -, să le recunoaştem valoarea eliberatoare, chiar dacă au fost trecătoare. În ’68, totul a basculat... În primul rînd, felul de a lucra, deoarece într-un elan fără precedent, teatrul - cel puţin în aparenţă - s-a eliberat de autoritatea prea implicită a unui lider şi a crezut că e posibil să se sprijine pe efortul comunitar al unei echipe, care simte necesitatea realizării unui ansamblu de energii. Astăzi, ştim: a existat o distanţă între termenii discursului şi realitatea practică a activităţii, deoarece "creaţia colectivă", atît de lăudată în epocă, nu a dus la eliminarea "patronului", cum erau numiţi pe vremuri Jouvet sau Copeau. El a supravieţuit, dar retras, disimulat, lăsînd să se creadă că dispariţia lui e posibilă... eroare, ne grăbim să afirmăm acum. Fără îndoială, dar tentativa merita un experiment. Un om tînăr, în pragul vieţii, nu e întotdeauna interesat să evite riscurile, care îl îmbogăţesc tocmai prin primejdiile implicite. Teatrul a descoperit efervescenţa improvizaţiei, practică eliberatoare care permitea actorului să se angajeze într-un raport inedit cu celălalt, un raport reînnoit cu partenerii şi cu publicul, graţie emancipării propriei creativităţi neîndiguite de proiectele maestrului, minuţios elaborate. Improvizaţia a dus la eliberarea corpului, componentă esenţială a teatrului din ’68. A fost sursa şi vocaţia. Dar ca să se ajungă acolo, tinerii s-au hrănit cu Artaud, cel dispreţuit! În tumultul acestei reaşezări a frontierelor s-a încercat reînnoirea locului de joc, în uzine, arsenale sau mînăstiri. Teatrul a abandonat securitatea edificiilor perene, de dragul fragilităţii adăposturilor pasagere. Spectatorii şi actorii s-au angajat în adevărate expediţii de explorare a oraşului, descoperind locuri secrete, bucurîndu-se de această extraordinară sursă pînă atunci ignorată. În ’68 s-a crezut că teatrul poate schimba viaţa. După 15 ani este evident eşecul acestei splendide încrederi în puterea teatrului. Merită să deplîngem acest lucru? Perseverenţa ar fi putut duce la o iluzie înşelătoare, dar cînd s-a formulat această credinţă, în ’68, în ea exista şi gîndirea utopică, şi voinţa afirmată de a trece dincolo de limitele "teatrului de artă", de a-l depăşi. Teatrul acelor ani a înlăturat paravanele unei practici care nu va mai fi niciodată la fel. Revoluţiile, chiar şi cele înfrînte, nu rămîn fără consecinţe. În timp, ele furnizează iluzii, dar permit, totodată, şi transformarea necesară printr-o analiză corectă a posteriori, a eşecurilor şi erorilor... tinereţii. Teatrul anilor ’68 a exacerbat incandescenta trăsătură proprie a culturii occidentale: spiritul critic. Poate că exasperat abuziv, dar a anihilat, cel puţin temporar, riscurile împietririi, ameninţătoare pentru orice artă care nu admite decît normele, respectul limitelor şi domnia legii moştenite.