Anacronismul politicienilor români şi Legea minorităţilor

De la Şaguna la Maniu, liderii românilor ardeleni au încercat aproape 150 de ani să negocieze cu Viena şi apoi cu Budapesta diverse forme de autonomie, ţelul fiind desigur autonomia politică şi administrativă a Transilvaniei. În toamna anului 1918, reprezentanţii români în Parlamentul ungar duceau încă tratative cu puterea ungară, în acest sens. În Imperiul Austro-Ungar exista însă o lege a naţionalităţilor încă din 1868, care oferea minorităţilor autonomie culturală şi religioasă, precum şi dreptul de a se adresa în limba maternă autorităţilor. Această lege avea, fireşte, multe lipsuri şi nu oferea garanţii privind respectarea ei, dar ea a trecut prin legislativul ungar acum 137 de ani, într-o perioadă în care naţionaliştii extremişti de la Budapesta erau foarte activi. În 2005, Parlamentul de la Bucureşti refuză o lege similară pentru minorităţile din România, într-o perioadă în care nu există ameninţări la adresa statalităţii, iar ţara este la un pas de a fi primită în Uniunea Europeană. Într-o perioadă în care mulţi români ardeleni lucrează în Ungaria, iar cei mai mulţi maghiari din România sînt mai degrabă preocupaţi de problemele lor economice decît de statutul lor de minoritari, mulţi politicieni români se încăpăţînează să inventeze o problemă care nu există. Într-o perioadă în care românii şi maghiarii din Transilvania încearcă să depăşească trecutul complicat şi frustrant pentru ambele părţi, elita politică de la Bucureşti îşi redescoperă filonul naţionalist. Rumoarea xenofobă întreţinută de PRM şi Corneliu Vadim Tudor devine acum fundalul unei perioade de egoism naţional şi de întoarcere în forţă a dispozitivului şovin. Respingerea de către PRM şi PSD a Legii statutului minorităţilor se înscrie în logica istoriei recente a acestor partide, dar vehemenţa liderilor Partidului Democrat este neaşteptată, mai ales după ce Parlamentul European a cerut autorităţilor române "să susţină pe deplin ameliorarea nivelului educaţiei pentru minoritatea maghiară, punînd la dispoziţie resursele financiare cerute de aceasta". Democraţii refuză, de fapt, o lege care face parte din proiectul de guvernare şi care a fost adoptată de executiv, inclusiv cu susţinerea miniştrilor PD. Această incoerenţă suspectă reînvie pe scena publică o temă pe care România părea să o fi depăşit: chestiunea maghiară. Declaraţiile anacronice ale preşedintelui democrat Emil Boc seamănă, astfel, foarte mult cu cele ale liderilor PSD şi alimentează retorica xenofobă a PRM, iar luările de poziţie discrete ale liberalilor sugerează o complicitate mocnită. Consensuri vechi, sub pretexte noi, readuc la lumină dileme şi anxietăţi istorice inutile. Ceea ce-i deranjează pe naţionaliştii români (din PD, PC, PSD, PRM) este capitolul din lege referitor al autonomia culturală, care stabileşte dreptul fiecărei comunităţi naţionale de a decide din punct de vedere financiar şi administrativ în problemele minorităţilor care ţin de cultură, educaţie, religie şi media. Politicienii români ar vrea ca majoritarii să aibă controlul deplin asupra minorităţilor, trecînd cu vederea drepturile acestora, dar şi faptul că, de pildă, maghiarii (ca şi celelalte minorităţi) contribuie proporţional cu numărul lor la Produsul Intern Brut al ţării. Opoziţia faţă de Legea minorităţilor şi discursurile pe marginea ei demonstrează că elita politică autohtonă a rămas structural naţionalistă, chiar dacă unii dintre reprezentanţii săi au adoptat discursul moderat, de dragul orientării prooccidentale. Această dedublare nu poate fi însă mereu camuflată, iar inerţia şi ipocrizia politicienilor români iese la iveală, fără machiaj, cînd vine vremea deciziilor.