Amprenta <p> Fata Morgana

Despre fericire nu poţi vorbi în termeni de întrebare şi răspuns, nu poţi face anchete ştiinţifice. Statisticile există, dar sînt seci şi depărtate totuşi de esenţă. Fericirea nu este aceeaşi pentru toţi, implică mult din personalitatea fiecăruia, din background, e ca o amprentă digitală, deosebind pe om de om şi aducînd despre fiecare informaţii distincte, după care să-l poţi recunoaşte şi, într-o oarecare măsură, clasa. Am luat cîteva amprente, întrebînd trei vîrste, un "emo", un student şi un manager la o companie de soft: ce vă face fericiţi?, dar întrebarea, departe de a aduce un răspuns pur şi simplu, a dezvoltat discuţii despre ei, despre viaţa şi cultura fiecăruia, ţinînd în strînsă relaţie vîrsta şi mediul din care provin. Pînă la urmă am restrîns concluzia la o întrebare: spune-mi ce te face fericit, ca să-ţi spun cine eşti? Voluptatea suferinţei Pe la 13 ani, fericirea este ceva de blamat. O vorbă în vînt, un ideal al burghezilor şi al oamenilor înguşti la minte. Oamenii sînt criminali, lumea - damnată. Nu există speranţă şi eşti de-a dreptul desuet dacă încerci să le spui, tu, la 30 de ani, celor care abia mijesc în viaţă, cu obrajii adolescentini ascunşi sub fard şi bretoane prelungi şi revolate, că viaţa este frumoasă. Despre emo s-a vorbit mult în ultima vreme, mizîndu-se mai ales pe nefericirea care i-ar caracteriza, pe faptul că sînt toţi nişte posibili candidaţi la sinucidere. Un clişeu, pufneşte un "lider". Are aproape 14 ani, a citit Pe culmile disperării. A ascultat Nirvana... Kurt Cobain a ştiut, a avut tupeu. Ca să fii fericit trebuie să te eliberezi de temniţa vieţii. Încerc să prind mingea la fileu, întreb dacă moartea nu este şi ea o temniţă, poate mai restrictivă decît viaţa? Stă puţin pe gînduri. Este ateu. Nu crede în viaţa de după moarte... dar, îmi spune, nu el a cerut să se nască. De ce nu se sinucide? Pentru că e laş. Oftează şi îşi aprinde o ţigară... Emo? Este, pe bune, singura stare în care se regăseşte, care îi aduce alinare. Singura modalitate care îi permite să nu se mintă pe sine, sinceritatea faţă de el fiind singurul lucru care îl face să continue. De aceea urăşte etichetele pe care şi le pun "fetiţele de bani gata", care apreciază doar moda vestimentară, dar habar n-au ce înseamnă să fii emo cu adevărat. Nu înţelege tot circul de la televiziuni, emo nu e despre sinucidere, mai mult despre contemplarea ideii. E o stare, probabil singura în care poate să supravieţuiască. Un mod de viaţă care urăşte viaţa, acea viaţă care se desfăşoară întotdeauna în altă parte. Zîmbesc pentru că ştiu că peste cîţiva ani puştiul emo o să-şi arunce tricourile cu cranii undeva prin debara, o să devină un student bun şi mai încolo o să aibă o slujbă bună. Va purta costume şi va intra în rînd cu ceilalţi. Deocamdată nu intru în polemici: acum, singura lui fericire e voluptatea suferinţei. Trăirea la firul ierbii Lasă o gîză să se caţere, de pe faţa de masă găurită de arsuri de ţigară a terasei "la 133", pe degetul cel mare. Apoi o preumblă grijuliu înspre podul palmei şi o suflă încet spre văzduh. Gîza deschide aripile şi dispare. Fericirea la 20 de ani? E un balon de săpun pe care fiecare trebuie să şi-l confecţioneze din cînd în cînd ca să nu o ia razna. E student la Filozofie şi preferă să stea pe la terase, preferă starea de beatitudine pe care i-o provoacă alcoolul, stării de responsabilitate (provocată de societate) pe care o au majoritatea colegilor lui. Mulţi aleargă deja după burse şi după job-uri, caută să se poziţioneze ierarhic cît mai repede şi cît mai solid, grăbindu-se să îmbătrînească. Să se bazeze şi să îşi asigure confortul material. El... Carpe Diem. Îşi permite să iasă la terasă, are prieteni, are o gagică mişto, deci ce altceva şi-ar mai putea dori? Acum e timpul fericirii. Mai bine un an trăit ca un vultur, decît o sută ca o rîndunică. Nu se mulţumeşte cu o stare de mijloc şi nu înţelege de ce unii trăiesc "cu cumpătare", complăcîndu-se în mediocritatea socială. El simte fizic fericirea (mai ales cînd celelalte simţuri îi amorţesc). Atunci începe să trăiască, dezlegat de grijile cotidiene, în traiul nealterat, de la firul ierbii. Mai demult era un revoltat al sorţii. În liceu era rocker. Vedea viaţa ca pe o povară. O ura şi era fericit că îşi dorea moartea. Era şi asta un fel de fericire. Lupta anti-sistem, deşi nu înţelegea prea bine noţiunea de sistem. Mai apoi, în studenţie, o ţinea într-un chef. Petrecea cu prieteni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Discuţiile lor începeau cu "viaţa e de căcat" şi se terminau cu "frate, mi se taie filmul". Era fericit cînd se îndrăgostea şi cînd primea bani de la ai lui. Mai apoi s-a certat cu babacul şi alocaţia a încetat să mai vină. Abia atunci au început grijile materiale să îl lovească în moalele capului. Fericirea însemna, pe rînd, o masă mai bună, bani de spectacol sau de bere. Cînd a plecat din cămin, fericirea a fost, pe rînd, să aibă un acoperiş deasupra capului sau o masă omenească (nu doar Delikat pe pîine). Apoi o slujbă bună. Primind gajul banului a uitat, la 40 de ani, fericirile fulminante pe care doar traiul de pe o zi pe alta i le furnizau. Acum e fericit? Da, cînd îşi renovează casa, cînd îşi schimbă maşina sau îşi ia un gadget. Dar cînd ştii că ţi le poţi permite oricînd, fericirile astea, devenite materiale, sînt doar de moment şi efemere, garantate de ban întru borderline.