Amîndoi la 60: ea, la doi; el, la patru

În spatele statisticilor Statisticile Primăriilor de sector şi ale Stărilor Civile nu au, în acest sens, date concludente. Nu consemnează faptul de a fi un fenomen. Existenţa lor este doar o pată de culoare. Un amănunt picant, o dovadă, poate, a tradiţionalului încă nestrămutat, însemnat în catastifele groase şi amintirile amuzate ale unor funcţionari de Stare Civilă. Căsătoriile după şaizeci. Ceva sporadic. Ceva "drăguţ", ceva "dulce". Doar cîteva cupluri pe an. Chiar dacă studiile arată, într-adevăr, că vîrsta "tinerilor" care se însoară a înaintat, ajungîndu-se, treptat, înspre 30-35 de ani, cupluri de pensionari care îşi mai legalizează amorul... nu prea există. Cel puţin nu urban. Ce se întîmplă însă cu dragostea la şaizeci? Există, chiar neprinsă de statisticile legalităţii? Dispare, acoperită de năvala anilor, atrofiată de tabieturi şi de prea multă viaţă trăită? Etajul doi La început vecinii s-au uitat cam cîş. Adică ce faceţi voi doi acolo? Oameni bătrîni, cu părul alb şi vă ţineţi de prostii! Că aşa sînt vecinii, şi cînd n-au motiv, bîrfesc, darămite cînd au! Astăzi, doamna de la doi are peste şaizeci. Împlineşte, cu voia lui Dumnezeu, 63 în februarie. A fost căsătorită mai bine de jumătate din ei. A fost bine? Cînd mai bine, cînd mai rău... înţeleg că nu a fost vorba de o pasiune devastatoare, din aceea care durează pînă după moarte. A fost... normală. Cu suişuri şi coborîşuri şi multe, foarte multe compromisuri. Acum, îmi spune, ăsta e secretul unei relaţii de durată: să ştii să faci compromisuri şi să n-o ţii numai pe-a ta. Că doar n-oi fi tu deţinătorul adevărului absolut. Într-o zi i-a murit bărbatul. A suferit, n-a suferit... un ultim compromis, cică, pe care trebuie să-l faci într-o căsnicie. Să fii de acord ca celălalt să se ducă şi să ştii să-l laşi. Şi a rămas singură. Copii n-a avut, n-a fericit-o Cel-de-Sus, iar restul familiei... împrăştiată prin toate colţurile ţării. A rămas, după ce i-a plecat omul, singură-cuc în trei camere decomandate. Seara începea să scărţîie mobila şi să pocnească parchetul. Apoi, în timpul zilei... găteşti de unul singur, pentru unul singur, mănînci de unul singur... n-ai cu cine schimba o părere la un film sau la un telejurnal. Nu mai ai cu cine face un compromis. Şi de asta treci cel mai greu, pentru că o întreagă viaţă te-ai obişnuit să o faci. Să ai, adică, un suflet lîngă tine. Vorbea ea cu şoricarul ei, dar şoricarul ei e şoricar şi nu-ţi poate răspunde şi dacă îţi răspunde, ai impresia că mereu este de acord cu tine. N-ai cu cine, la o adică, să te mai cerţi. Etajul patru La etajul patru, nevasta i s-a prăpădit, Dumnezeu s-o ierte, cu 15 ani în urmă. Nu s-a recăsătorit. Avea copil mic şi n-avea timp să iasă la bere, să socializeze cu colegele de serviciu. Poate că ar fi făcut-o, poate că s-ar fi recăsătorit, dar cînd te iei cu una, cu alta, cu viaţa, adică, timpul trece şi ajungi la pensie fără să-ţi dai seama că nu mai eşti verde. De fapt, de abia cînd i-a plecat fata de-acasă şi-a dat seama. S-a trezit dintr-odată, aşa, că nu mai are nici un rost. Că aude ţiuitul singurătăţii. Pe copii îi vede, dar rar. De sărbători, mai ales, şi n-are ce le reproşa. Doar el ştie cît de greu e să trăieşti, cînd ai de muncit. Şi aşa, l-a podidit. Urîtul. Fusese mereu prin preajma lui, după ce i-a murit nevasta, o femeie cum rar se mai găseşte. Şi oftează şi-mi arată o poză din anii ’60 cu o domnişoară blondă, cu părul vălurit. În primele luni de pensie se trezea de dimineaţă, cu bucurie, încercînd să se amăgească... că "azi" cică are timp berechet... în sfîrşit fac şi eu ce vreau. Dacă am chef să stau în pat, stau în pat, dacă vreau, mă uit la televizor... Atîtea opţiuni încît de multe ori îl apuca seara tot aşa, fără să ştie pe care să o aleagă. De "dolcele" ăsta "far niente" te plictiseşti însă destul de repede dacă duci în spate o viaţă întreagă de trudă. De la doi la patru Şi se tot întîlneau, ba cînd ea ieşea cu şoricarul în parc şi el se întorcea de la pîine, ba pe scară, se salutau, schimbau, aşa, fugitiv, cîteva impresii, terminate, de obicei, cu aceeaşi concluzie. E greu la bătrîneţe şi mai greu la singurătate. Mai apoi, din ce în ce mai des, cînd şoricarul trebuia plimbat, doamna de la doi îl întreba pe domnul de la patru dacă mai are pîine şi dacă nu... iar domnul de la patru, ca prin farmec, mereu avea nevoie să iasă la o cumpărătură. Şi aşa, din cumpărătură în cumpărătură, au început să se depene amintiri, să se invite reciproc la cîte o cafea sau tocăniţă, să vadă împreună un film cu Alain Delon, sau cîte un talk-show, că tocmai se primise la patru, de la ţară, o sticlă de ţuică de prune "rară". După care sărbătorile, familia... pînă la urmă mutatul împreună, doamna de la doi la domnul de la patru, că doar se înţeleg de minune, fac astfel şi economie, apartamentul doamnei l-au închiriat şi... mai scot şi un ban. De dragoste? Doamna de la patru rîde, şi-şi acoperă obrazul cu palma. Poate ar fi roşit dacă n-ar fi avut atîtea riduri. După care îmi răspunde de singurătate. Şi mai întreb... de ce ea la patru şi nu el la doi. Şi-mi aminteşte regula de aur. Un compromis. Să nu mai audă noaptea că scîrţîie mobila.