Ambîț strategic Made in China
Acum ceva vreme, un distins profesor al Universității din București povestea cum, ajuns într-o înaltă funcție publică, a fost invitat de gazdele sale din Republica Populară Chineză să viziteze un institut de relații internaționale. A fost plimbat, i s-au arătat diverse, dar la sfîrșit gazdele erau curioase să afle și ele ceva. I-au pus o întrebare care l-a surprins: „Care credeți că va fi situația peste 500 de ani?“.
În lumea noastră, post-iluministă, am fi socotiți adevărați profeți dacă am prezice ce se va întîmpla peste cinci săptămîni. Comuniștii chinezi își făceau planuri pentru următoarele secole.
Este și asta o formă de „ambîț“. Aici este momentul să fac o distincție. Ambiția, în limite raționale, este o forță pozitivă. Ne împinge să facem pași înainte. În Europa, există diverse variante. Finlandezii, spre exemplu, au ceva numit sisu. Este un fel de dîrzenie tăcută și încăpățînată. Însă cînd limitele rațiunii sînt depășite, începe delirul „ambîțului“. Cum să faci planuri pentru cinci sute de ani? Poate că ne cresc antene între timp. Poate că ne lovește meteoritul. Cine ar fi putut prezice, în vremea lui Columb sau a lui Ștefan cel Mare, o lume cu iPhone și cu tichete de vacanță?
Dar Guvernul de la Pekin gîndește la scară mare. A scos de la naftalină un concept, acela de „Drum al Mătăsii“. L-a rebotezat, într-o engleză șchioapă, „Belt and Road Initiative“. Este o schemă prin care R.P. Chineză dorește să monopolizeze comerțul Est-Vest punînd mîna pe rutele-cheie de transport.
Va funcționa trucul? Suspectez că nu, cu toate că politicienii din diferite țări se înghesuie să demonstreze contrariul. Regimul de la Pekin știe ce buzunare trebuie umplute. Corupția este o metodă de lucru acceptată în numeroase state. Iată cazul Ceylon-ului (numit de unii, absurd, Sri Lanka). O țară ajunsă în faliment și datorită creditelor, luate cu nemiluita, de la comuniștii chinezi, pentru tot felul de năzbîtii precum un cartier al orașului Colombo ridicat pe pămînt scos din mare. Alt caz de ambîț patologic, într-o țară în care oamenii nu mai au bani să cumpere orezul cel de toate zilele.
Ce mă surprinde pe mine este altceva. Chiar nimeni nu observă că ideea unui Drum al Mătăsii este, în interpretarea comună, absurdă? Problema este că nu a existat niciodată așa ceva. Numele („Seidenstrasse“) este inventat abia în 1877 de către un istoric german, Ferdinand von Richthofen. Anticii ar fi fost foarte surprinși.
Este ca în bancul acela cînd la Radio Erevan un ascultător întreabă dacă este adevărat că marelui compozitor Prokofiev regimul sovietic i-a făcut cadou un autoturism de lux. „Este adevărat“, răspunde crainicul. „Asta arată marea prețuire pe care regimul nostru sovietic o acordă oamenilor de cultură. Dar mai sînt cîteva mici detalii“, mai adaugă el. „Nu e vorba de tovarășul Prokofiev, ci de tovarășul Șostakovici. Nu era o mașină, ci o bicicletă. Și nu i s-a dat, ci i s-a furat.“
Cam așa și cu Drumul Mătăsii, modelul ambîțului strategic Made in China. Nici nu era un „drum“. Imperiul Roman avea drumuri. Imperiul persan avea drumuri. Însă pe întinderea imensă a stepelor și a deșerturilor dintre Europa și Asia nu prea existau drumuri. Prin „drum“ înțeleg ceva construit anume pentru transport și întreținut de autorități. Caravanele mergeau pe unde apucau, de regulă. Existau stații unde se puteau opri și odihni, dar și această rețea era destul de rară.
Cît despre ce se transporta, mătasea era mai degrabă excepția. Multe alte mărfuri erau mai căutate. Aur, argint, porțelan, cai, arme, mirodenii, coloranți, pietre prețioase, sticlă. Cele mai multe dintre acestea nici nu erau chinezești. Mulți au impresia că Drumul Mătăsii era un fel de autostradă prin care Estul își exporta produsele superioare într-o Europă înapoiată. În realitate, destul de multe bunuri traficate erau de origine europeană.
Însă principala problemă este alta. Să presupunem, în răspărul oricărei evidențe istorice, că exista un drum propriu-zis. Că acesta începea în China și se termina pe tarabele europenilor. Că pe acest Drum al Mătăsii se transporta mătase (și alte produse de lux precum mirodenii). Problema este de ce credem că acest Drum al Mătăsii ar fi o mare realizare istorică? De ce îi atribuim o semnificație istorică atît de exaltată?
Răspunsul este simplu. Pentru că Drumul Mătăsii a devenit un element în retorica antieuropeană și anticapitalistă a vremurilor noastre. Este tentant, pentru unii, să creadă că sistemul capitalist european își trage seva din China. Că supremația Europei datorează ceva esențial Chinei. Și că este doar un episod istoric trecător. Chiar zilele acestea, Tony Blair declara că Occidentul este terminat, că supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
Să încercăm puțină logică. Imaginați‑vă că sînteți undeva în Europa medievală. Într-un tîrg – mic sau mare, nu are importanță. Și faceți inventarul mărfurilor aduse de negustori. Lemn, fier, pînzeturi ordinare, bere, ulei. Observați ceva? Cele mai multe sînt produse local. Intrați în castelul unui baron. Priviți și aici în jur. Găsiți ceva din Orient? Practic, nimic. Poate un săculeț ascuns într-un cufăr.
Într-adevăr, nu poți mînca toată ziua piper cu lingura. Mătasea și alte asemenea produse sînt excepția, nu regula. Marile centre comerciale europene nu ajung bogate datorită transporturilor din Orient. Iată cazul marilor citadele comerciale din Nord – precum Lübeck sau Danzig. Marco Polo, cu presupusele sale averi orientale, este o curiozitate, nu genul comun de negustor.
Importanța reală a Drumurilor Mătăsii (sau oricum le numim) este dată de alt gen de marfă care circula. Nu doar de la Est la Vest, ci în toate direcțiile. Ideile. Iar dintre acestea, cea mai importantă era creștinismul.
Sute de ani, diverse varietăți de creștinism au migrat pe „Drumul Mătăsii“. De regulă de la Vest la Est. Este exact ceea ce Xi Jinping și complicii săi nu știu sau preferă să nu știe. Sute de ani, tiranii din Asia au asistat, încruntați, la progresul Bisericilor creștine în Asia. Lăsat să funcționeze în legea sa, „Drumul Mătăsii“ ar fi rezultat nu într-o Europă mai orientalizată, cum își imaginează suporterii stîngii, ci într-o Asie mai europeană.
Împotriva acestei logici a „Drumului Mătăsii“ au reacționat despoții orientali, din China, Japonia sau India. Au reprimat cu brutalitate comunitățile creștine. Au ucis creștini și au ars cărți. Au închis porțile comerțului. Ce ironie, nu-i așa? China, în special, departe de a fi fost, istoric, campioana „Drumului Mătăsii“, a practicat adesea o formă de izolaționism radical.
Acum ne găsim într-o situație greu de imaginat pentru o minte rațională. Ambiția unui nou Drum al Mătăsii ne este predicată exact de aceia care l-au închis. De regimul neo-otoman al lui Erdogan și de regimul de la Pekin. Cine spune că istoria nu este o știință surprinzătoare?
Cătălin Avramescu este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Cum alegem? Un portret al democrației pe înțelesul tuturor, Editura Humanitas, 2016.
Foto: wikimedia commons
