Teatrul Act împlineşte anul acesta şaptesprezece ani de existenţă. E primul teatru independent din România, fondat de actorul Marcel Iureş. Un bilanţ (provizoriu). 

Ce v-aţi propus atunci cînd aţi inaugurat Teatrul Act? Care era misiunea noii instituţii de teatru? 

Eram ameţit atunci. Ameţit şi de reuşită, şi de entuziasm, şi de gîndul la ce ni se întîmpla. Cîteva lucruri am putut să formulez atunci. Teatrul Act era dedicat oricărei alternative. Era o scenă pentru teatru cu tineri sau mai puţin tineri, pentru muzică, pentru lansări de carte. Simţeam că eram independenţi fără să avem o imagine exactă a ceea ce înseamnă independenţa. Nu ştiam nici cît costă independenţa. S-au perindat foarte mulţi oameni prin acest teatru, au învăţat de la noi, am învăţat şi noi de la ei, am înţeles, împreună, ce înseamnă să lucrezi cu sponsori, cum se cheltuiesc banii, cum se fac bugetele. S-au creat multe spectacole într-o lipsă de bani absolută. Nici după trei ani, nici după şapte ani şi iată, nici după şaptesprezece ani, n-am reuşit să aducem la teatru oamenii din primării, n-am reuşit să ne asigurăm o finanţare. 

Dar ce însemnau atunci, în 1998, cuvintele „independenţă“ şi „alternativă“? Independent faţă de ce? Alternativă la ce? 

Ideea că puteai face orice era mai tare decît orice. Asta e principala motivaţie. Că faci ce vrei, cînd vrei, pe propria-ţi inspiraţie, pe propriul risc. Sigur, cu o mînă de oameni care se presupunea că vor acelaşi lucru, adică să-şi ia lumea în cap. Aceste lucruri s-au adeverit pe toată lista criteriilor. Mulţi au vrut să fie independenţi, au început să trăiască aşa: neatîrnaţi de vreun sistem, de vreo prejudecată, de vreo pungă cu bani care vine necondiţionat de la stat. Aşa am învăţat că se poate face teatru şi cu trei mii de euro, nu doar cu treizeci de mii. Sau că se poate face teatru şi cu cincizeci de mii de euro, dacă ai impact şi dacă reuşeşti să produci banii ăştia. 

Se schimbă ceva în estetica teatrului în acest context al independenţei? 

Nu. Dar restricţiile impuse de spaţiu trebuie respectate. Şi s-au gîndit multe lucruri extraordinare ţinînd cont de aceste restricţii. A devenit un fel de a face teatru. Dacă îmi permiteţi o glumă: am înţeles că se şi poartă acum să bagi un elefant într-o cutie de chibrituri… În fine, avînd în vedere că teatrul se poate face la mall, în camion, în parc, în pivniţe, chiar şi la Naţional, înseamnă că se poate face orice. E de încercat. 

Acum şaptesprezece ani, cînd s-a deschis Teatrul Act, pe Calea Victoriei mai era doar Teatrul Luni de la Green Hours. Între timp s-au deschis o mulţime de săli noi de teatru şi există sute de trupe de actori. Cum vă raportaţi la competiţie? 

Sîntem liniştiţi. Nu-mi propun să fiu mai bun decît Bulandra sau Odeon sau cine ştie ce alt teatru, privat sau public. Nu asta înseamnă competiţie pentru mine. Competiţie e să mă exprim aşa cum vreau pe baza unor criterii ştiute. Şi, dacă se poate, alcătuirea unui proiect să se bizuie pe cuvîntul dat, pe respectul faţă de colegi, faţă de limba română şi – sper să nu sune prea patetic – faţă de cei două sute de ani de istorie a teatrului românesc. Iar asta ar trebui să se transfere cumva şi-n viaţa artiştilor: să fie corecţi, punctuali, disponibili şi, evident, foarte buni.  

Care ar fi cel mai important succes al Teatrului Act? 

Sînt mai multe. Am pornit foarte tare cu

spectacol montat de Mihai Măniuţiu, care rămîne valabil probabil încă o sută de ani. Au urmat cîteva hituri ale lui Vlad Massaci şi Cristi Juncu. Noi – adică generaţia mea – am revenit cu

e cea mai longevivă producţie din Europa pe un text de Thomas Bernhard. Va scrie istorie şi spectacolul

, după Ivan Turbincă. Avem toate argumentele să mergem tot mai sus. Dar, mă rog, teatrul nu merge mereu numai în sus… 

Aţi spus, mereu, că iubiţi scena de la Teatrul Act, că e scena unde vă place cel mai mult să jucaţi. Ce e atît de special aici? 

Nici nu ştiţi cîtă bătaie de cap a fost atunci cînd s-a creat acest spaţiu, cîte probleme, cîte lucruri neprevăzute au tot apărut pe parcursul construcţiei. Ele decurgeau din însăşi noutatea proiectului. Spectatorii continuă să se uimească, să descopere un alt fel de a privi teatrul. Să joci la o jumătate de metru de public schimbă complet datele, şi pentru actori, şi pentru regizor, şi pentru tehnicieni şi, pînă la urmă, chiar şi pentru spectatori. 

Cum de aţi ales să faceţi spectacole după texte româneşti? 

A fost o întîlnire fericită. Ba chiar salvatoare. Aveam de gînd să fac altceva. Am jucat foarte mult Shakespeare. La un moment dat s-a umplut paharul. Jucam roluri măreţe. Shakespeare, chiar şi cînd e prost, e măreţ. Am simţit, la un moment dat, că nu mai pot continua aşa. Tot vorbind cu Alexandru Dabija, i-am propus să încercăm altceva. De fapt, voiam să merg exact în partea cealaltă, adică să caut opusul măreţiei. Dabija simţea şi el la fel, el fiind doctorul în Creangă şi Caragiale. Întîmplător, auzisem că Raiffeisen avea un proiect de artă contemporană românească. Două doamne fabuloase, Anca Haşegan şi Elena Băidan, au crezut în propunerea noastră. E un proiect care există deja de şase ani şi înţeleg că va continua. Probabil, cu încă o poveste de Ion Creangă.  

a consemnat Matei MARTIN   

Foto: F. Arany