„Am pierdut enorm de mult din relația noastră cu natura” interviu cu Alexandru N. STERMIN

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator, predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș‑Bolyai”, a participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. La Editura Humanitas a publicat cărțile Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă: poveștile unui explorator.

Ce predați la cursurile de etologie, bioetică și ecologie umană?

Îmi place să cred că, într-un oareare fel, cursurile pe care eu le predau duc toate spre un orizont – relația dintre om și natură. La etologie, substanța cursului este „comportamentul”. Explorăm comportamentul animal și de aici ajungem la comportamentul uman. Avem cîteva ore de cursuri și de seminare dedicate etologiei umane, unde ne străduim să înțelegem natura limitei dintre om și animal, una care, din perspectiva etologiei, pare cantitativă și nu calitativă, căci tot ceea ce puteam identifica și analiza la om găsim la multe alte animale. Diferențele sînt evidente, însă, după cum spuneam, de natură cantitativă. La ecologie umană ne aruncăm în oceanul vast al relației dintre om și natură, în complexitatea dinamicii ei. Se spune că ecologia umană este una dintre cele mai interdisciplinare științe actuale și așa se pare, căci studiem felul în care omul interacționează cu natura nu doar din punct de vedere material – folosind resursele naturii –, ci și din punct de vedere psihologic și cultural. Natura este implicată în identitatea pe care noi, oamenii, ne-o construim și în felul în care ne raportăm la lume și la existență. De la natură, de pildă, am învățat că ființele se nasc și mor, și astfel am început să integrăm moartea în povestea vieții noastre. La bioetică încercăm să înțelegem dinamica interacțiunii noastre cu natura dintr-o perspectivă a sensului și, de ce nu, a idealului. La etologie încercăm să descoperim cine sîntem, la ecologie umană ne străduim să avem habar de unde venim, iar la bioetică discutăm despre încotro-ul spre care mergem.

Cît de îngrijorat sînteți ca biolog de starea mediului natural de pe Terra anului 2023?

Sînt foarte îngrijorat, ca mulți dintre colegii mei de breaslă. Argumentele sînt clare și datele sînt evidente, însă, spre deosebire de mulți dintre colegii mei, pe care îi înțeleg perfect și cărora le dau dreptate în ceea ce privește situația actuală, eu rămîn un optimist și, împotriva curentului, îmi temperez eco-anxietatea. Se întîmplă asta pentru că de ani de zile ies în natură cu cei mici, facem ateliere împreună, explorăm pădurile și lumea viului, mă uit la ei, la firescul și responsabilitatea cu care se raportează la mediul natural și realizez că sîntem pe mîini bune. În comparație cu generația mea, sînt mult mai conștienți de felul în care acțiunile și atitudinile lor pot influența natura și gradul acesta de conștientizare, implicare și atitudine crește și se cultivă de la o generație la alta. Sînt, deci, îngrijorat pentru ce am făcut și unde am ajuns în relație cu mediul natural, dar îmi păstrez speranța că lumea o să meargă înainte dacă ne recunoaștem greșelile și investim în educația celor care vin după noi.

Călătoriți vreodată ca simplu turist? Și ce vă deranjează atunci cînd vă aflați în jurul turiștilor? 

De cele mai multe ori, în perioadele vacanțelor îmi organizez unele campanii de teren mai lungi. Foarte rar am fost într-o vacanță tipică, însă a fost un an cînd am mers cu prietenii în Grecia. Înainte să plecăm m-au avertizat: „Singura întrebare pe care ne-o punem o să fie pe ce plajă mergem astăzi și singurele căutări pe care le facem o să fie ale locului în care ne punem cearșaful”. Mi-a plăcut teribil, am citit mult, am înotat și am făcut snorkeling toată ziua, este incredibil de mare biodiversitate țărmurilor. Într-o zi, chiar am mers să vizităm o rezervație în care, undeva pe o vale umedă, trăiau și se înmulțeau milioane de fluturi dintr-o specie endemică. Nu m-am plîns de nimic, mi-a plăcut felul în care oamenii se poartă cu marea și plaja. Traseele din rezervație erau făcute în așa fel încît să poți vedea fluturii, să te bucuri de ei fără să îi deranjezi. În experiența mea de turist, nu am găsit ceva care să supere biologul din mine. În experiența mea de biolog, prin rezervații și parcuri naturale, am găsit însă multe motive de indignare în raport cu cei care „trec” pe acolo. Toate țin de niște norme de bun-simț în relația noastră cu lumea. Cred că este esențial să luăm tot gunoiul cu noi acasă, chiar dacă în zonă sînt coșuri de gunoi, animalele împrăștie ușor tot plasticul. Să facem foc doar în spațiile amenajate și lucruri de genul acesta. 

Care credeți că sînt cele mai evidente distrugeri/pericole ale turismului de masă asupra naturii?

În ultima vreme, modernizarea drumurilor și extinderea zonelor antropice au făcut ca turiștii să ajungă fără prea mult efort și tot mai aproape de miezul unor zone pînă mai ieri sălbatice. Asta într-o lume cu turiști informați și responsabili n-ar fi o problemă. Am văzut exemple bune în multe locuri de pe glob. Odată cu antropizarea, una din marile binecuvîntări ale țării noastre este văzută tot mai des ca un blestem. În pădurile României trăiesc peste 6.700 de urși, aproape 40% din toți urșii Europei. Ursul a reprezentat mereu, în mentalul colectiv, forța naturii, puterea și capacitatea de a rezista a vieții, a fost mereu un animal care impunea respect, care îți trezea instinctele vitale de apărare și te făcea să păstrezi distanța și să îi respecți limitele. Și la noi, ca peste tot în lume, comunitățile care au trăit în relație cu carnivore mari au cultivat de-a lungul timpului un mod de viață prin care au coexistat cu aceste animale. Astăzi, conflictele dintre om și urs sînt raportate tot mai des. Cauzele sînt multe, unele cu debut îndepărtat și altele actuale. Una dintre ele este atitudinea greșită a majorității turiștilor față de aceste animale. Mulți doresc să le vadă cît mai de aproape, fără prea mult efort, alții vor chiar să își facă selfie cu ursul sălbatic, îi încalcă limitele și, evident, îl predispun la atac. Pentru a atrage turiști, proprietarii pensiunilor și cabanelor hrănesc animalele și le obișnuiesc cu oamenii, iar aceștia continuă la rîndul lor să le hrănească și să crească șansele unui conflict care poate să fie fatal. Din punctul de vedere al unei culturi care a conviețuit cu ursul, aceste gesturi trădează ignoranța, lipsa instinctelor vitale și a valorilor față de vietățile din jur. Dacă te apropii de forța naturii și nu o tratezi cu respect, nu te aștepta la un final fericit. Pe lîngă pericolele la care sînt supuși turiștii în jurul animalelor habituate mai este ceva, drama acestor animale, pentru că un urs sălbatic hrănit de om este un urs mort.

„Diversitatea dă splendoare”

Credeți că impunerea unor limite/restricții în turism ar ajuta? Limitarea sau restricționarea accesului în anumite arii naturale, pe anumiți munți, în anumite păduri etc.? Vă întreb asta pentru că, iată, în timpul pandemiei canalele din Veneția s-au umplut de apă cristalină, lanțul himalayan a putut fi văzut, după mai bine de treizeci de ani, din India, în Valladolid fazanii au intrat în oraș și s-au plimbat pe alei, specii de țestoase amenințate cu dispariția și-au depus ouăle pe plajele din Rio, stratul de ozon deasupra Antarcticii s-a refăcut aproape total...

Ca peste tot în viață, în lume impunerea unor limite ar ajuta la o mai bună conviețuire a tuturor vietăților. Traseele tematice, bine marcate și respectate, pot contribui la conservarea biodiversității și în același timp permit turiștilor să viziteze rezervațiile, participînd activ la experiența întîlnirii cu natura, înțelegînd-o și apreciind-o. Într-un eseu din cartea mea Căzuți din junglă am vorbit despre multe dintre beneficiile pe care pauza omenirii provocată de pandemie le-a avut în raport cu natura, dar și despre efectele negative ale stopării turismului. Pentru că, de multe ori, turismul de masă aduce beneficii majore conservării biodiversității, ba chiar contribuie direct la salvarea unor specii. În timpul pandemiei, cît nu s-a mai făcut turism, scriam eu în carte, în anumite parcuri naturale de pe continentul african camerele ascunse înregistrau în alți ani mii de turiști și, în mod excepțional, fotografiau animale. Acum, pe cărările făcute de oamenii care au dispărut se văd din ce în ce mai multe animale, dar şi din ce în ce mai mulți braconieri care ucid. În timpul pandemiei, rata braconajului a crescut semnificativ. Pe lîngă piei, trofee și fildeș, în pandemie s-au vîndut pe piața neagră și animale. În vremuri de recesiune economică, un pui de cimpanzeu ajunge să coste şi 50.000 de dolari. Evident că acești bani nu merg la braconieri, ci la rețeaua vastă în care sînt prinşi. Primind o infimă parte din bani, motivația lor nu este să se îmbogățească, ci să supraviețuiască. Trăind într-o permanentă sărăcie, vor continua să captureze și să vîndă animale în cercul bolnav din care nu pot evada. În acest context, braconierii își asumă riscuri enorme și ajung să ucidă în zone strict protejate, unde pînă acum era aproape imposibil să braconezi. De exemplu, în iunie 2020, un mascul de gorilă a fost ucis în Uganda în parcul național impenetrabil Bwindi, unde nu a mai fost înregistrat un act de braconaj de nouă ani. 

În munca dvs. de biolog există ceva anume care are un cît de mic impact negativ asupra naturii?

Din păcate, da. Poate că cel mai mult contribuie la impact arderea combustibililor din timpul deplasărilor cu mașina sau avionul. Sînt conștient de asta și încerc să reduc pe cît posibil. În rest, ca mulți dintre noi, mă străduiesc să consum responsabil, să reduc din consum, să reciclez, să repar și să respect natura și viața. 

Dintre toate pierderile suferite de natură în ultimul secol (de la păduri la diverse specii), de care anume vă pare cel mai rău?

De faptul că am pierdut enorm de mult din tot ce însemna cîndva și din ceea ce putea să fie astăzi relația noastră cu natura. Sper însă că niciodată nu-i prea tîrziu și că putem salva acest fel de relație care ar trebui să facă parte, împreună cu alte feluri de relație, din ecosistemul vieții și existenței noastre.

Dintre toate celelalte științe, dacă n-ați fi fost biolog, ce v-ar fi plăcut să aprofundați?

Filosofia – dacă îmi îngăduiți să o pun printre „celelalte științe”. Dacă nu, și trebuie să aleg o știință, atunci mi-ar fi plăcut să fiu grădinar, adică să studiez horticultura, cred. 

Cum împăcați omul de știință cu omul religios în fața degradării moștenirii naturale de pe Pămînt?

Sînt încă la începutul drumului pe care încerc să înțeleg relația oamenilor religioși, mai precis a creștinilor, cu natura. Neașteptat, găsesc relația ambivalentă și paradoxală, așa că prima dată mă străduiesc s-o înțeleg și apoi văd ce fac ca să-i împac. 

„Dacă Dumnezeu există, trebuie că nutreşte neobişnuit de multă afecţiune faţă de gîndaci, ţinînd seama că a creat 350.000 de specii”, a spus geneticianul J.B.S. Haldane. Ca teolog și biolog, cum comentați? 

Clar, Dumnezeu este al gîndacilor și nu al oamenilor. Cred că noi l-am confiscat, căci am învățat să scriem primii. Dacă ar fi scris ei Biblia, evident că Dumnezeu era al lor. În contextul dat, știința, cu datele ei, este de partea gîndacilor: din ce știm pînă acum, Demiurgul a creat vreo 17 specii de oameni, din care numai una a supraviețuit, și sute de mii de specii de gîndaci din care peste 360.000 trăiesc astăzi. Să nu mai vorbim de plante, ciuperci și bacterii... Norocul nostru că sîntem singura specie care scrie, altfel am fi rămas fără Dumnezeu. Cu toate acestea n-am putut evita cruciadele. Dacă totuși există un Dumnezeu al oamenilor și nu unul al gîndacilor, atunci este evident că nu-i place diversitatea. 

Despre care aspect al lumii naturale v-ați dori ca oamenii să fie mult mai conștienți?

De faptul că împărțim un strămoș comun cu tot ce-i viu, sîntem aceeași viață în altă formă. Sîntem parte din lumea naturală, egali în valoarea noastră cu toate celelalte, dar diferiți în manifestarea noastră. Iar această diversitate dă splendoarea lumii din care facem parte și nu doar splendoare, ci și vigoare și reziliență.

Dintre toate problemele lumii, dacă ați putea pune capăt uneia și doar uneia, care ar fi aceea?

Înstrăinarea. Înstrăinarea de oamenii din jurul nostru, de natură, de locuri, de amintiri, de trecut, de viitorul pe care de multe ori visăm să îl modelăm, de valori, de idealuri și de noi. Rezolvînd asta am rezolva, cred, multe.

interviu realizat de Marius CHIVU