Altul mai bun nu avem

Daniel OLTEAN
Publicat în Dilema Veche nr. 995 din 4 mai – 10 mai 2023
image

Ai dreptul să nu declari nimic în legătură cu învinuirea care ți se aduce. Dacă refuzi să dai o declarație, nu va exista nici o consecință defavorabilă. Dacă alegi să dai o declarație, aceasta va putea fi folosită ca mijloc de probă și împotriva ta în procesul penal.” Sînt frazele cu care un procuror îl întîmpină pe suspect la prima lor întîlnire. Am avut sute de asemenea întîlniri. E drept, doar în calitate de procuror. Și de fiecare dată am avut o senzație de disconfort. Senzație pe care am citit-o și la cel acuzat. În majoritatea cazurilor, suspectului i se amplifica în acel moment starea de neliniște. Paradoxal, un drept la apărare atît de important părea să-i producă mai curînd teamă. Poate pentru că, pe neașteptate, trebuia să ia o decizie. Trebuia să aleagă. 

Dacă e nevinovat, primul instinct e acela de a declara. Ce i se poate întîmpla? Nu trebuie decît să spună adevărul. Dar dacă – din cauza emoției sau a unor lacune ale memoriei – ar putea spune ceva care l-ar incrimina? Hm, dar dacă nu declară nimic s-ar putea considera că are ceva de ascuns, că e vinovat. Dar care or fi frămîntările celui vinovat, în fața aceleiași alegeri? Primul instinct e acela de a nu declara nimic. Anchetatorul l-ar putea „prinde cu minciuna” prin întrebările pe care i le-ar pune, declarația ar putea să-i probeze vinovăția. Pe de altă parte, declarația e și o modalitate prin care s-ar putea apăra. Prin care ar putea deduce care sînt probele pentru care a fost adus acolo. Plus că și el se teme că ar putea fi considerat vinovat tocmai fiindcă refuză să declare. Pentru că da, vorbind acum despre instinctele anchetatorului, mărturisesc că acesta e primul: dacă suspectul refuză să declare, simți că o face pentru că e vinovat. Și e un efort să înlături senzația asta. Dar oare de aceea aveam o stare de disconfort cînd îi spuneam suspectului că are dreptul să nu declare nimic? 

Vinovăția e elementul central al unei anchete penale. Mai precis, „stabilirea” existenței ei. Multă vreme am crezut că asta e tot. Ai adunat toate probele, le-ai coroborat, te duci frumos la textul de lege, faci încadrarea juridică și gata, vinovăția există. Dar apoi am sesizat că vinovăția are o poveste. Și cum ar putea să nu aibă, atîta timp cît e atribuită unei ființe umane? Am lucrat foarte mulți ani ca anchetator la omoruri. Poate mai mult decît oriunde, atunci cînd un om ucide un alt om, ca să ajungi la vinovăție trebuie să reconstitui povestea care a curs pînă în momentul comiterii crimei. Nu doar faptele din ziua aceea sau din zilele anterioare, ci un lung parcurs psihologic, emoțional, al celor implicați: autor sau victimă. Pentru că întotdeauna am vrut să știu exact: de ce? Și nu doar ca procuror, ci poate ca orice om care stă uimit în fața unei crime. Dar la începuturile muncii mele acolo, nu era loc de stat. Unii procurori cu vechime și unii polițiști (vechi și ei) aveau grijă să mă ghideze astfel încît dosarele să meargă cît mai repede: „Hai, ce te mai mocăi, ăsta e autorul, trimite-l în judecată rapid”; „Ai destule dosare, vrei să te prindă controlul cu dosare vechi?”; „Da, dar el spune că...”; „Lasă ce spune el, altul mai bun nu avem”. Altul mai bun nu avem. Și acum, după atîția ani, sper că spuneau fraza asta ca pe o glumă. Aflasem deja că în regimul comunist  care, nu-i așa, crescuse un om nou și curat, nu puteai să te întorci de la investigarea unei crime fără să aduci autorul ei. Sau un autor. Iar o crimă era o crimă, nu se prea intra în detalii legate de eventuale circumstanțe atenuante, discernămînt afectat sau legitimă apărare. Și ceva se moștenise de-acolo: prin 2005, am avut de făcut o statistică pe ultimii 15 ani a dosarelor cu infracțiuni împotriva vieții comise în județ și pentru care s-a constatat că autorul a fost în legitimă apărare sau a fost lipsit de discernămînt. Am găsit zece asemenea dosare, doar că nouă erau din ultimii patru ani. Anii în care rămăseserăm pe sector doar doi criminaliști tineri și puțin răzvrătiți. Hm, adică unsprezece ani în care analiza amănunțită a faptelor a dus la un singur caz și patru ani în care noi am constatat nouă cazuri. Se pare că am prins noi niște ani mai ciudați. Dar eu cred și astăzi că, înainte de a stabili vinovăția, trebuie „să citești” povestea.

Altul mai bun nu avem? Da, trebuie să recunosc că am trecut și eu prin asta. La patru luni de la dispariția sa, un copil care lucra la o stînă a fost găsit decedat într-o pădure de un ciurdar care fugea după o vită rătăcită. De la momentul dispariției, tot satul îl bănuia pe ciobanul la care lucrase, se auzise că-l mai agresase fizic pe minor. Copilul fusese cu oile în ziua aceea, ciobanul a găsit turma, dar cîteva oi lipseau. Era un motiv suficient să agreseze copilul. Găsirea cadavrului ascuns sub niște crengi în pădure și avînd urme de violență a „confirmat” comunității că el e criminalul. Și, firește, pentru noi a fost suspectul principal. La audiere, întregul lui alibi cu privire la ziua dispariției a fost demontat. Nimeni nu confirma ceea ce susținea. Nici măcar soția lui. Da, așa este, tot ceea ce declari poate fi folosit și împotriva ta. Am mers mai departe și a acceptat un test poligraf. Pe care l-a picat cu brio. Existau deja destule „indicii temeinice” pentru punerea sub acuzare. Dar el continua să nege. N-aș putea spune că eu și echipa de anchetă eram prea mulțumiți. Povestea nu părea completă. Așa că ne-am dus din nou în pădure să căutăm și alte probe la fața locului. Iar acolo ne-am dat seama de ceva care ne scăpase în prima zi: locul acela era în mijlocul unei păduri foarte dese și găsirea din întîmplare a cadavrului părea o minune. Nici o vită din ciurdă nu s-ar fi aventurat acolo. Pe scurt, am audiat din nou ciurdarul și acela a recunoscut că el l-a ucis pe copil, apoi l-a ascuns în pădure. L-a „găsit” pentru că îl bîntuia și a vrut să fie îngropat creștinește. Ne-a spus și unde erau oile furate. Să nu credeți că n-au existat destule voci în sat care să afirme că am fost mituiți de ciobanul bogat pentru a aresta în locul lui un ciurdar sărac. Fiindcă nu ai voie să sfidezi o întreagă comunitate care și-a construit propriul scenariu, care a făcut propriul proces și a stabilit vinovăția. Desigur, m-am prevalat de dreptul de a nu spune nimic în legătură cu genul ăsta de acuzații. Și nu doar atunci, ci de-a lungul întregii mele cariere de procuror, pentru că am observat că există foarte mulți oameni care sînt încîntați să acuze, care au ajuns dependenți de a acuza. Care se aprind ca becul din frigider cînd deschizi ușa. Ei bine, mie nu mi-a făcut plăcere să acuz, nu e nici pe departe partea cea mai frumoasă a profesiei. Da, cred că disconfortul de care vorbeam la început venea tocmai de la senzația că „ai dreptul să nu declari nimic” mi se părea deja o acuzație înainte de vreme, înainte să văd toată povestea. 

Da, probabil că altul mai bun nu o să avem. Pînă ce nu vom învăța ce e vinovăția. În timp, căutînd vinovăția în dosarele penale, am început să simt că fac o anchetă și asupra mea. Pe măsură ce „stabileam” vina acuzatului, fără să vreau, mă cercetam și pe mine. Eu eram nevoit s-o fac zilnic. Dar pentru cei care nu sînt plătiți pentru asta și caută vinovății doar din pasiune sau plictiseală, cred că ar fi foarte drăguț să o facă – în paralel – și în ceea ce-i privește. „Toți sîntem vinovați de tot și toate, iar eu mai mult decît ceilalți.” Asta mi-a spus-o Dostoievski cînd eram în liceu. Și mă obseda. Dar dacă în 1996 (și, din păcate, cred că și astăzi) aș fi epatat cu citatul ăsta la examenul de intrare în magistratură, m-ar fi zburat ca pe un element periculos pentru siguranța sistemului. Așa că n-am spus-o atunci. Și totuși, mi-a fost de folos: am obținut mai multe mărturisiri ale unor crime în momentele în care îi dădeam impresia acuzatului că nu e atît de singur în vinovăția lui. Oamenii se descarcă mai ușor așa. 

Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal. Ai dreptul să taci. Dar vrei să vorbești și cei de lîngă tine îți spun: ar fi mai bine să taci. Orice spui ar putea... Dar tu vrei să vorbești. Și vorbești. Și brusc, becurile din frigidere se aprind. Faci cîțiva pași în spate și-ți spui: mai bine tăceam. Dar becurile se transformă în reflectoare și ți se înfig în ochi ca lămpile de anchetă din beciurile de pe vremuri. Și poate așa o să ajungi să taci. Și curînd, toți nevinovații care exersează aruncarea cu pietre se vor privi unul pe celălalt dezamăgiți că nu mai au nici un vinovat. Dar stai! Unul dintre ei n-a fost suficient de violent în aruncarea pietrei. Altul mai bun nu mai au. 

Daniel Oltean a fost procuror DIICOT, în prezent e dramaturg.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.