Altul mai bun nu avem
Ai dreptul să nu declari nimic în legătură cu învinuirea care ți se aduce. Dacă refuzi să dai o declarație, nu va exista nici o consecință defavorabilă. Dacă alegi să dai o declarație, aceasta va putea fi folosită ca mijloc de probă și împotriva ta în procesul penal.” Sînt frazele cu care un procuror îl întîmpină pe suspect la prima lor întîlnire. Am avut sute de asemenea întîlniri. E drept, doar în calitate de procuror. Și de fiecare dată am avut o senzație de disconfort. Senzație pe care am citit-o și la cel acuzat. În majoritatea cazurilor, suspectului i se amplifica în acel moment starea de neliniște. Paradoxal, un drept la apărare atît de important părea să-i producă mai curînd teamă. Poate pentru că, pe neașteptate, trebuia să ia o decizie. Trebuia să aleagă.
Dacă e nevinovat, primul instinct e acela de a declara. Ce i se poate întîmpla? Nu trebuie decît să spună adevărul. Dar dacă – din cauza emoției sau a unor lacune ale memoriei – ar putea spune ceva care l-ar incrimina? Hm, dar dacă nu declară nimic s-ar putea considera că are ceva de ascuns, că e vinovat. Dar care or fi frămîntările celui vinovat, în fața aceleiași alegeri? Primul instinct e acela de a nu declara nimic. Anchetatorul l-ar putea „prinde cu minciuna” prin întrebările pe care i le-ar pune, declarația ar putea să-i probeze vinovăția. Pe de altă parte, declarația e și o modalitate prin care s-ar putea apăra. Prin care ar putea deduce care sînt probele pentru care a fost adus acolo. Plus că și el se teme că ar putea fi considerat vinovat tocmai fiindcă refuză să declare. Pentru că da, vorbind acum despre instinctele anchetatorului, mărturisesc că acesta e primul: dacă suspectul refuză să declare, simți că o face pentru că e vinovat. Și e un efort să înlături senzația asta. Dar oare de aceea aveam o stare de disconfort cînd îi spuneam suspectului că are dreptul să nu declare nimic?
Vinovăția e elementul central al unei anchete penale. Mai precis, „stabilirea” existenței ei. Multă vreme am crezut că asta e tot. Ai adunat toate probele, le-ai coroborat, te duci frumos la textul de lege, faci încadrarea juridică și gata, vinovăția există. Dar apoi am sesizat că vinovăția are o poveste. Și cum ar putea să nu aibă, atîta timp cît e atribuită unei ființe umane? Am lucrat foarte mulți ani ca anchetator la omoruri. Poate mai mult decît oriunde, atunci cînd un om ucide un alt om, ca să ajungi la vinovăție trebuie să reconstitui povestea care a curs pînă în momentul comiterii crimei. Nu doar faptele din ziua aceea sau din zilele anterioare, ci un lung parcurs psihologic, emoțional, al celor implicați: autor sau victimă. Pentru că întotdeauna am vrut să știu exact: de ce? Și nu doar ca procuror, ci poate ca orice om care stă uimit în fața unei crime. Dar la începuturile muncii mele acolo, nu era loc de stat. Unii procurori cu vechime și unii polițiști (vechi și ei) aveau grijă să mă ghideze astfel încît dosarele să meargă cît mai repede: „Hai, ce te mai mocăi, ăsta e autorul, trimite-l în judecată rapid”; „Ai destule dosare, vrei să te prindă controlul cu dosare vechi?”; „Da, dar el spune că...”; „Lasă ce spune el, altul mai bun nu avem”. Altul mai bun nu avem. Și acum, după atîția ani, sper că spuneau fraza asta ca pe o glumă. Aflasem deja că în regimul comunist care, nu-i așa, crescuse un om nou și curat, nu puteai să te întorci de la investigarea unei crime fără să aduci autorul ei. Sau un autor. Iar o crimă era o crimă, nu se prea intra în detalii legate de eventuale circumstanțe atenuante, discernămînt afectat sau legitimă apărare. Și ceva se moștenise de-acolo: prin 2005, am avut de făcut o statistică pe ultimii 15 ani a dosarelor cu infracțiuni împotriva vieții comise în județ și pentru care s-a constatat că autorul a fost în legitimă apărare sau a fost lipsit de discernămînt. Am găsit zece asemenea dosare, doar că nouă erau din ultimii patru ani. Anii în care rămăseserăm pe sector doar doi criminaliști tineri și puțin răzvrătiți. Hm, adică unsprezece ani în care analiza amănunțită a faptelor a dus la un singur caz și patru ani în care noi am constatat nouă cazuri. Se pare că am prins noi niște ani mai ciudați. Dar eu cred și astăzi că, înainte de a stabili vinovăția, trebuie „să citești” povestea.
Altul mai bun nu avem? Da, trebuie să recunosc că am trecut și eu prin asta. La patru luni de la dispariția sa, un copil care lucra la o stînă a fost găsit decedat într-o pădure de un ciurdar care fugea după o vită rătăcită. De la momentul dispariției, tot satul îl bănuia pe ciobanul la care lucrase, se auzise că-l mai agresase fizic pe minor. Copilul fusese cu oile în ziua aceea, ciobanul a găsit turma, dar cîteva oi lipseau. Era un motiv suficient să agreseze copilul. Găsirea cadavrului ascuns sub niște crengi în pădure și avînd urme de violență a „confirmat” comunității că el e criminalul. Și, firește, pentru noi a fost suspectul principal. La audiere, întregul lui alibi cu privire la ziua dispariției a fost demontat. Nimeni nu confirma ceea ce susținea. Nici măcar soția lui. Da, așa este, tot ceea ce declari poate fi folosit și împotriva ta. Am mers mai departe și a acceptat un test poligraf. Pe care l-a picat cu brio. Existau deja destule „indicii temeinice” pentru punerea sub acuzare. Dar el continua să nege. N-aș putea spune că eu și echipa de anchetă eram prea mulțumiți. Povestea nu părea completă. Așa că ne-am dus din nou în pădure să căutăm și alte probe la fața locului. Iar acolo ne-am dat seama de ceva care ne scăpase în prima zi: locul acela era în mijlocul unei păduri foarte dese și găsirea din întîmplare a cadavrului părea o minune. Nici o vită din ciurdă nu s-ar fi aventurat acolo. Pe scurt, am audiat din nou ciurdarul și acela a recunoscut că el l-a ucis pe copil, apoi l-a ascuns în pădure. L-a „găsit” pentru că îl bîntuia și a vrut să fie îngropat creștinește. Ne-a spus și unde erau oile furate. Să nu credeți că n-au existat destule voci în sat care să afirme că am fost mituiți de ciobanul bogat pentru a aresta în locul lui un ciurdar sărac. Fiindcă nu ai voie să sfidezi o întreagă comunitate care și-a construit propriul scenariu, care a făcut propriul proces și a stabilit vinovăția. Desigur, m-am prevalat de dreptul de a nu spune nimic în legătură cu genul ăsta de acuzații. Și nu doar atunci, ci de-a lungul întregii mele cariere de procuror, pentru că am observat că există foarte mulți oameni care sînt încîntați să acuze, care au ajuns dependenți de a acuza. Care se aprind ca becul din frigider cînd deschizi ușa. Ei bine, mie nu mi-a făcut plăcere să acuz, nu e nici pe departe partea cea mai frumoasă a profesiei. Da, cred că disconfortul de care vorbeam la început venea tocmai de la senzația că „ai dreptul să nu declari nimic” mi se părea deja o acuzație înainte de vreme, înainte să văd toată povestea.
Da, probabil că altul mai bun nu o să avem. Pînă ce nu vom învăța ce e vinovăția. În timp, căutînd vinovăția în dosarele penale, am început să simt că fac o anchetă și asupra mea. Pe măsură ce „stabileam” vina acuzatului, fără să vreau, mă cercetam și pe mine. Eu eram nevoit s-o fac zilnic. Dar pentru cei care nu sînt plătiți pentru asta și caută vinovății doar din pasiune sau plictiseală, cred că ar fi foarte drăguț să o facă – în paralel – și în ceea ce-i privește. „Toți sîntem vinovați de tot și toate, iar eu mai mult decît ceilalți.” Asta mi-a spus-o Dostoievski cînd eram în liceu. Și mă obseda. Dar dacă în 1996 (și, din păcate, cred că și astăzi) aș fi epatat cu citatul ăsta la examenul de intrare în magistratură, m-ar fi zburat ca pe un element periculos pentru siguranța sistemului. Așa că n-am spus-o atunci. Și totuși, mi-a fost de folos: am obținut mai multe mărturisiri ale unor crime în momentele în care îi dădeam impresia acuzatului că nu e atît de singur în vinovăția lui. Oamenii se descarcă mai ușor așa.
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal. Ai dreptul să taci. Dar vrei să vorbești și cei de lîngă tine îți spun: ar fi mai bine să taci. Orice spui ar putea... Dar tu vrei să vorbești. Și vorbești. Și brusc, becurile din frigidere se aprind. Faci cîțiva pași în spate și-ți spui: mai bine tăceam. Dar becurile se transformă în reflectoare și ți se înfig în ochi ca lămpile de anchetă din beciurile de pe vremuri. Și poate așa o să ajungi să taci. Și curînd, toți nevinovații care exersează aruncarea cu pietre se vor privi unul pe celălalt dezamăgiți că nu mai au nici un vinovat. Dar stai! Unul dintre ei n-a fost suficient de violent în aruncarea pietrei. Altul mai bun nu mai au.
Daniel Oltean a fost procuror DIICOT, în prezent e dramaturg.
