Altă ipocrizie literară
Nu numai genul „poliţist” este o victimă a „ipocriziilor literare”, aşa cum îmi permiteam să remarc de curînd. Alta se dovedeşte a fi cel „ştiinţifico-fantastic”, dacă ne dăm osteneală să-i examinăm puţin statutul, la noi, fără prejudecăţi.
Aici ipocrizia literară îmbracă însă o formă mai subtilă. Scrierile ştiinţifico-fantastice nu sînt vehiculate oarecum pe sub mînă și savurate acasă, în secret. Colecțiile cu o asemenea literatură stau expuse fălos la lumina zilei, există autori „serioşi” care-şi recunosc public slăbiciunea pentru lecturile ştiinţifico-fantastice, ba se mai și recenzează prin reviste, din cînd în cînd, cîte o carte de anticipaţie. Tacit, totuşi literatura de science-fiction e considerată bună „pentru copii și tineret”. I se recunosc chiar anumite virtuți educative; trezește la spiritele neformate încă interesul pentru universul marilor probleme ale matematicilor, astronomiei, fizicii, chimiei sau biologiei, cultivă gustul visării lucide cu ochii larg deschişi către viitorul omenirii etc... Dar oamenii maturi nu sînt prea dispuşi să asculte astfel de basme puerile.
Ipocrizia literară constă nemijlocit în reacția prezentată mai sus și iată pentru ce: întîi, nu e deloc adevărat că lumea adulţilor a pierdut răbdarea să urmărească istorisiri fantastice, construite pe extrapolarea unor ipoteze ştiinţifice îndrăzneţe. Dimpotrivă, mă simt împins să afirm exact contrariul. Mi se pare că tocmai acestea sînt singurele forme sub care maturii continuă să-şi satisfacă o nevoie adîncă de a asculta basme, resimţită şi după ce copilăria a luat sfîrșit. Curiozitatea stîrnită imediat de orice priveşte aşa-numitele OZN-uri e o dovadă grăitoare. Faptul are o atare evidenţă încît marele filozof Jung a scris în 1961 o carte, Ein moderner Mythus (Un mit modern), unde analizează fascinația exercitată asupra omenirii contemporane de „farfuriile zburătoare”.
În al doilea rînd, mulți literați de la noi ignoră dezvoltarea formidabilă pe care au luat-o, peste tot aproape, scrierile de anticipatie. Ele au devenit utopiile secolului XX şi atacă în chip mai curajos ca alte cărţi problemele grave sociale, politice, psihologice, morale, sexuale şi filozofice ale vremii noastre. Anticipaţia constituie, de multe ori, pretext pentru speculații critice ascuţite asupra prezentului şi dilemelor lui fundamentale. Din rîndul autorilor de science-fiction, după Jules Verne şi H.G. Wells, s-au impus în ultima vreme numeroase nume, ajunse la o solidă preţuire mondială pentru talentul lor artistic incontestabil și forța vizionară, ca H.P. Lovecraft, Ray Bradbury, Clifford Simak, Robert Heinlein, Stanislav Lem, René Barjavel, Gérard Klein, pentru a cita doar pe cei mai notorii. Scriitori cu un mare prestigiu cîștigat în alte domenii literare simt o tentație mereu crescîndă de a aborda tărîmul anticipaţiei: Franz Werfel sau Ernst Jünger, Dino Buzatti, Italo Calvino, Michel Butor. În Statele Unite, hotarele dintre science-fiction și ultimele producţii de prim ordin ale romanului american actual tind să se şteargă complet cu Nova Express de William Burroughs, Gravityʼs Rainbow de Thomas Pynchon ori Crash de J.G. Ballard. O situaţie asemănătoare porneşte să se contureze şi în alte părţi. Cea mai însemnată şi mai răspîndită revistă de critică din Franța, La Quinzaine littéraire, şi-a închinat recent în întregime un număr acestei simptomatice mutații.
În al treilea rînd, fapt puţin cunoscut, noi avem o producție de science-fiction destul de evoluată, consonantă cu tendinţele amintite şi realmente preţuită peste hotare. A o considera în continuare o materie artistic „marginală”, destinată exclusiv minorilor, e o lipsă de informare, ascunsă sub aere savant estetizante, adică tot o ipocrizie literară.
În sfirțit, să admitem că trebuie să fi păstrat ceva infantil în tine ca să guști scrierile de science-fiction. Le scade aceasta automat valoarea? Riguros vorbind, chiar și din punct de vedere strict estetic, lucrurile stau cu totul altfel. Oare legătura dintre sufletul copilăros şi poezie mai este un secret pentru cineva? Nu trebuie să păstrăm neapărat destulă libertate a imaginaţiei ca să trăim efectiv emoţiile artistice? De ce am condamna atunci solicitarea la visarea trează din literatura de anticipație, în numele esteticii înalte, fără a plăti un tribut serios ipocriziei literare?
(text apărut în rubrica „Faptele și vorbele” din revista Flacăra, 1976)
