Algocrația aprecierii
„Prietenii tăi și pozele lor, comentariile, status-urile și altele de genul acesta sînt secretele care fac din Facebook ceva minunat. Cînd crezi că prietenii tăi împărtășesc ceva grozav, spune-le asta apăsînd pe butonul de like.” Aceasta este nota optimistă în care își încheia o postare din februarie 2009 Leah Pearlman, inventatoarea butonului cu pricina, anunțînd noua inovație a Facebook.
La nici un deceniu distanță, într-un interviu pentru publicația Vice, Pearlman părea să aibă ceva din Oppenheimer spunînd – cu alte cuvinte, ce-i drept: „Acum am devenit Moartea, distrugătorul Lumii (sociale online)”. Întrebată despre povestea din spatele introducerii butonului de like, Pearlman spunea că motivul principal a fost unul de factură estetică: în lipsa unor forme de reacție rapidă, comentariile apreciative ale oamenilor deveneau redundante. Să luăm următorul exemplu: dacă în lumea pre-like ai fi postat o poza cu pisica ta, te-ai fi putut trezi cu nenumărate comentarii repetitive („Vai, ce frumoasă e!”) din partea prietenilor tăi. Cum procesul de identificare a comentariilor cu adevărat relevante ar fi fost unul costisitor în termeni de timp, butonul de like ar funcționa, astfel, ca un mecanism de filtrare care permite utilizatorilor din rețeaua ta să-și dozeze cantitatea de apreciere de la un simplu like la o analiză estetică a motivelor pentru care pisica ta chiar este frumoasă.
Butonul de like ar fi pornit, așadar, de la o nemulțumire estetică a cărei soluție a presupus o îmbunătățire a mecanismelor de filtrare de conținut disponibile pentru utilizatori. Ca urmare a modului în care utilizatorii interacționează cu platforma, adică a modului în care interacționează cu un set complex de tehnologii sociale și algoritmice, like-ul și celelalte tipuri de reacții introduse în anul 2016 au permis și o meta-filtrare a conținutului în propriile lor fluxuri: cu cît reacționează mai mult la conținutul prietenilor lor, cu atît acel conținut va fi mai vizibil acolo.
Butonul de like a schimbat însă regulile jocului interacțiunii online: nu doar că distribuția conținutului în propriile noastre fluxuri s-a schimbat ca urmare a modului în care noi interacționăm cu platforma, dar și modul în care producem conținut (scris, foto sau video) ar fi devenit, spune Pearlman, filtrat la rîndul său de dorința noastră de a cîștiga validare socială. Coroziunea platformelor sociale ar fi legată astfel, definitiv și irevocabil, de momentul februarie 2009.
Hermeneutica like-ului: elemente de exegeză digitală
Ce spun oamenii atunci cînd „îți dau un like” și ce urmărești tu atunci cînd postezi sînt două teme de cercetare ce presupun o aplecare atît către partea empirică (explorată cu precădere de sociologia și antropologia digitală), cît și către cea conceptuală (hermeneutica sau filosofia limbajului).
O serie de cercetări recente indică faptul că Pearlman nu se înșela în totalitate cînd părea a se simți ca un soi de Oppenheimer al erei digitale. Sigur, butonul de like este apăsat și pentru că utilizatorii apreciază respectivul conținut într-un mod cvasi-obiectiv și genuin. Cu alte cuvinte, atunci cînd apreciem ceva o facem, uneori, pentru importantul motiv că avem temeiuri estetice, etice sau epistemice pentru a o face în relație cu conținutul produs de ceilalți, iar aprecierea pe care receptorul o simte are de-a face, în unele situații, tocmai cu această evaluare care are, măcar tehnic, pretenții de obiectivitate.
Cu toate acestea, normele sociale care guvernează like-ul sînt semnificativ mai variate, iar hermeneutica acestei acțiuni și încercarea de decodificare (mai ales în cazul receptorilor mesajului) nu este atît unidirecțională. Spre exemplu, motivele pentru care apreciem conținutul celorlalți pot fi plasate, pe un spectru, de la unele autointeresate (apreciem conținutul altora pentru că vrem să semnalizăm că avem un interes romantic cu privire la acele persoane) la unele altruiste sau pro-sociale. Dăm like pentru că vrem să ne arătăm sprijinul și susținerea pentru prietenii și prietenele noastre, pentru a menține relația cu aceștia (atît în spațiul virtual, cît și în afara acestuia) arătîndu-le, printre altele, că le-am văzut conținutul, dar și pentru că există niște norme sociale ale reciprocității ce prescriu acest tip de comportament. În acest context, argumenta filosoafa Lucy McDonald, funcția like-ului are de multe ori o dimensiune mai degrabă fatică decît informativă.
Pretențiile inițiale ale rețelelor sociale de a fi foruri ale evaluării democratice nestingherite trebuie să fie ponderate însă cu elementele pe care le-am adus în discuție anterior. Tipul de validare pe care o căutăm de cele mai multe ori atunci cînd postăm are mai puțin de-a face cu niște criterii obiective din punct de vedere epistemic, estetic sau moral și mai mult de-a face cu validarea simbolică a acumulării de like-uri care stau, de fapt, pentru capitalul nostru simbolic în interiorul rețelei noastre sociale. Suprapusă peste natura noastră tribalistă (care nu este însă una inerent problematică), democrația aprecierii se transformă, în mediul online, într-o veritabilă algocrație.
Butonul de like a jucat un rol important în transformarea rețelelor sociale într-un mare concurs de frumusețe, ne-a schimbat motivația din spatele interacțiunilor noastre online și a condus, într-o măsură relevantă, la uniformizarea opiniilor noastre. Marea noastră greșeală este însă aceea de a trata un concurs de frumusețe ca fiind o veritabilă competiție de idei și de a uita, așa cum poate ar fi spus Kundera, că realitatea e în altă parte.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
