Alegerile și regretele unui medic

Atunci cînd vine vorba despre regrete, tot ce pot afirma, cu o vagă certitudine, este că, privind în urma, regret acele situații în care a trebuit să învăț din greșelile mele și că nimeni nu mi-a explicat ce înseamnă empatia, mai ales în meseria pe care o practic eu, respectiv medicina umană.

O mare greșeală am făcut-o în primele săptămîni de rezidențiat. Aveam un pacient alcoolic, care se purta înfiorător cu fiul lui, un adolescent orfan de mamă, care îl îngrijea cu multă dăruire. Pacientul respectiv se purta foarte urît și cu personalul medical, nu urma tratamentul prescris și, într-una din zile, nu m-am mai putut abține și am țipat la el. Din păcate, la puțină vreme după aceea, pacientul a murit. Zile în șir nu am mai fost bună de nimic, am plîns pe rupte și am regretat enorm faptul că am țipat la el, în loc să am răbdare și să mă comport responsabil și civilizat.

Ulterior am învățat (să încerc) să nu mai țip la nimeni, însă, din păcate, am continuat să o tratez cu condescendență, ca o adolescentă rebelă, pe mama mea, care s-a prăpădit cîțiva ani mai tîrziu, iar acum încă regret enorm faptul că am irosit atîta timp cu un comportament imatur, în loc să ne bucurăm de viață, cît ne-a fost dată…

Tot ajungînd să regret am învățat că nu e bine să dai numărul de telefon unui pacient, care se va agăța de tine ca de doctorul lui personal și în acest fel nu va ajunge la timp la un medic potențial salvator de viață, atunci cînd tu ești în concediu sau cînd are o urgență noaptea și tu nu ai cum răspunde la telefon. Și asta se întîmplă pentru că te așteaptă pe tine, „cel mai și cel mai” medic de pe planetă, sună flatant, nu? Însă, de fapt, acest concept de „medic personal” nu este deloc benefic pentru pacienți.

Am învățat tîrziu și greu să nu mă implic personal. Dacă te legi sufletește, cînd pacienții respectivi trec prin momente dificile, ai tendința de a încuraja în mod nerealist familia, pentru că nici tu nu ești în stare să privești lucrurile în mod obiectiv, așa cum nu sîntem în stare să le privim obiectiv din punct de vedere medical nici cînd vine vorba de noi sau de persoane foarte apropiate nouă. În cazul de față, pe cînd pacientul era intubat, am încurajat familia să spere că va scăpa cu viață, ceea ce din păcate nu s-a întîmplat, iar ei au fost și mai devastați atunci cînd s-a dus pacientul, pentru că au ales să creadă varianta mea subiectivă (pacientul era tînăr, avea copii mici), nu varianta realistă, dar dură, a medicului de terapie intensivă.

Aș putea să regret chiar și meseria pe care mi-am ales-o pentru că părinții nu m-au încurajat deloc, m-au avertizat că este o meserie dificilă, plină de responsabilitate, că nu voi mai avea timp pentru mine, că voi învăța mereu, că îmi va fi greu să îmi găsesc un loc fiind a nimănui și că nu este nici măcar aducătoare de satisfacții materiale, însă eu m-am încăpățînat pentru că asta mi-am dorit de la 8 ani și nu regret. Nu regret că mi-am dorit să fac performanță în domeniul meu, deși asta a presupus să sacrific multe alte lucruri în viață, însă am sentimentul că așa a fost să fie, că a ales cumva viața pentru mine ceea ce mi s-a potrivit mai bine, ceea ce am putut duce… Am avut însă momente de dubiu legate de felul în care mi-am condus profesia: chiar de curînd, mi-am întrebat prietenele, care mă știu de o viață și care practică aceeași meserie, dacă nu ar fi trebuit să am alte valori legate de profesia mea, pentru a fi respectată mai mult și pentru a duce o viață mai bună, dar toate mi-au răspuns că este foarte greu să te dezici de ceea ce ești și de lucrurile, atitudinile, principiile care te fac să termini ziua împăcată cu tine însăți.

Au mai fost și alte alegeri dificile în viață, cum ar fi, de exemplu, să ies din sistemul public și, odată cu ieșirea din sistemul public, să devin practic invizibilă din punct de vedere profesional, însă nici această decizie nu aș putea spune că o regret, pentru că circumstanțele au fost de așa natură încît a trebuit să aleg între anumite plusuri și minusuri și să îmi asum că întotdeauna, orice alegere ai face, ea este însoțită de consecințe pozitive și negative. Asumarea este un concept foarte ezoteric, din păcate.

Așa că eu consider că regretele în viața asta pot să vină fie din lucruri pe care nu le-am învățat, și atunci vina nu este a mea, dar pot îndrepta acest lucru, sau pot să vină din greșeli pe care le-am făcut ignorînd ceea ce am învățat, dar care ar trebui să declanșeaze iar un proces de învățare (cel puțin la modul ideal). Sau, cel mai dificil de acceptat, pot să rezulte din hotărîri pe care le-ai luat fiind pe o muchie de cuțit și fiecare decizie de acest gen trebuie să vină cu asumarea unor situații care te pun în dezavantaj, dar și cu înțelegerea că există acolo și lucruri care îți fac plăcere, adică taman cele care te-au împins să iei acea decizie.

Oana Deleanu este medic primar pneumolog cu competență în somnologie și șef de lucrări la UMF „Carol Davila”.