Alegerile şi mass-media

Legea privind alegerile pentru Parlamentul European a ignorat total capitolul campanie electorală în mass-media comercială, făcînd trimitere la Legea privind alegerile pentru Parlamentul României, adică exact acea lege de care ne-am plîns noi, ziariştii din media privată. Principala critică adusă legii despre care vorbim, 373/ 2004, este că dintr-o grijă exagerată pentru controlul asupra campaniei electorale, legiuitorul a impus reguli mult prea restrictive jurnalismului în mediul privat. Faptul că accesul candidaţilor la televiziunile comerciale este gratuit constituie o contradicţie în termeni pe care legea o impune. De aici decurg şi celelalte inconveniente, mai întîi jurnalistice şi apoi comerciale. Astfel, într-o Românie unde dreptul la asociere este încă un sport naţional, televiziunile private se văd nevoite să facă faţă unei avalanşe de cereri de timpi de antenă, fără a avea vreo posibilitate de selecţie. Pur şi simplu trebuie să răspundă tuturor solicitărilor şi să le trateze nediferenţiat. Acest lucru presupune un volum suplimentar enorm pentru un departament de ştiri, cu punerea la dispoziţie a resurselor aferente, obligaţie prevăzută la art. 62, al. 1. Şi, după cum se ştie, punerea în undă a unor materiale electorale necesită costuri infinit mai mari decît punerea lor într-o pagină de ziar. Cu toate acestea, presa scrisă nu are nici o restricţie pentru a încheia contracte comerciale de prestări servicii cu conţinut electoral. În timp ce presa scrisă încasează bani în campaniile electorale, media electronică le sponsorizează. Am să vă dau şi cîteva exemple concrete din lege, transpuse în situaţii reale la campania din 2004. În articolul 61, al. 2, se stipulează că partidele sînt acelea care stabilesc proporţia de emisiuni înregistrate sau în direct. Astfel, partidele devin manageri de resurse în cadrul televiziunilor private, comandînd după bunul plac cînd să trimitem un car de reportaj pentru transmisiuni în direct sau doar o echipă de filmare. Reamintesc aici că televiziunile comerciale plătesc, şi nu puţin, orice transmisie prin relee sau satelit, de la locul evenimentului pînă în redacţia televiziunii. Materialul recepţionat este editat şi montat, ceea ce presupune alte costuri. O altă restricţie, pur jurnalistică de această dată, este interdicţia de a avea propria abordare redacţională a campaniei electorale în cadrul buletinelor de ştiri. Art. 57 stipulează ferm că în cadrul emisiunilor informative nu se pot difuza decît informaţii privind "sistemul electoral, tehnica votării şi activităţile de campanie ale candidaţilor". Ne-am întîlnit în campaniile trecute cu evenimente deosebite, cu discursuri electorale pline de neadevăruri sau manipulări ordinare, cu încălcări ale regulilor de campanie nesesizate de autorităţi. În condiţiile actualei legi, nici un jurnalist al televiziunilor private nu poate amenda, critica sau comenta astfel de situaţii. Nici măcar moderatorii emisiunilor de dezbateri nu au această libertate, fiind şi ei supuşi unui set de reguli prevăzut de art. 64. Singurii jurnalişti care au dreptul la opinie pe micul ecran sînt din nou cei din presa scrisă, ca invitaţi la emisiunile electorale. Am ales un ultim exemplu dintr-un registru al absurdului, referitor tot la buletinele de ştiri. Conform art. 62, al. 4, dacă un candidat care deţine şi o funcţie publică prezintă o ştire de interes public, televiziunea trebuie să prezinte şi un punct de vedere opus. Să presupunem că un candidat care e şi ministru al Transporturilor anunţă deschiderea unei autostrăzi. E o informaţie de interes public, deci trebuie şi poate fi dată în jurnal. Dar, ce te faci că trebuie să livrezi şi un punct de vedere opus? Puneţi-vă în situaţia unui redactor-şef la ştiri, care trebuie să inventeze o critică la... autostradă. Situaţia chiar s-a întîmplat în 2004, cu Autostrada Soarelui, şi CNA ar fi putut face un studiu de caz pentru acest aberant articol de lege. Veţi spune, desigur, că am intrat în cazuri particulare şi nu am văzut construcţia întregii legi care guvernează campania electorală. Sîntem perfect de acord că astfel de reglementări trebuie să existe. Dar, în forma actuală, tocmai amănuntele o fac să se îndepărteze de spiritul ei, enunţat de altfel la art. 56: "Campania electorală, prin programele audiovizuale, trebuie să servească interesul electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încît să îşi poată exercita dreptul la vot în cunoştinţă de cauză". Experienţa personală cu două campanii electorale în astfel de reglementări spune că televiziunile private au fost nevoite să adopte o implicare minimală în reflectarea fenomenului electoral şi asta din cauza prea multelor restricţii. Televiziunile private au fost transformate în servicii naţionale de difuzare de imagini, dotate cu magnetoscoape, unde partidele vin şi-şi rulează casetele electorale. În aceste condiţii, concluzionez fără reţineri că nu am îndeplinit obiectivul de a-l informa pe alegător, ci doar de a-l face curios în faţa televizorului. Un alt obiectiv al legii, acela ca programele electorale să servească "interesele radiodifuzorilor, de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care decurg din profesiunea de ziarist", a fost şi el ratat cu graţie. Legea cu pricina şi-a atins un singur obiectiv, acela de a deservi partidele politice, conform art. 56, al. 1, lit. b.