„Al treisprezecelea daimon“. Ipostaza gnostică a lui Iuda Iscarioteanul

În Commedia lui Dante, lui Iuda îi este rezervat locul cel mai de jos între osîndiții pe care justiția divină i‑a trimis în infern. În Cîntul 34, poetul coboară pînă în centrul pămîntului, în locul unde zace prins între ghețuri Satan. Parodie a Sfintei Treimi, serafimul damnat are trei fețe și trei guri, de care spînzură hidos trei trădători notorii: Iuda Iscarioteanul, Marcus Iunius Brutus și Gaius Cassius Longinus. În această sinistră galerie, Iuda ocupă locul central; în plus, spre deosebire de asasinii lui Cezar, care atîrnă cu capul în jos, Iuda este ținut de cap, avînd picioarele în afară (’l capo ha dentro e fuor le gambe mena; 30.63).

Imaginea lui Iuda ca arhetip al trădătorului a rămas neschimbată de la scrierea Evangheliilor canonice pînă la publicarea așa-numitei Evanghelii a lui Iuda (în continuare Ev.-Iuda), compusă în limba greacă și păstrată în traducere coptă, ca parte a Codexului Tchacos. Cuprinși de euforia noului, unii exegeți au afirmat că, potrivit Ev.-Iuda, discipolul care l-a trădat pe Iisus ar fi „cel mai bun dintre toți apostolii“, fiindcă gestul lui ar fi „un act îndeplinit de dragul Domnului său“ (Ehrman, Evanghelia pierdută a lui Iuda, p. 312). Idei similare pot fi întîlnite și în bestseller-ul National Geographic: „Evanghelia lui Iuda îl înfățișează pe Iuda într-un mod cu totul diferit de ceea ce știam noi pînă acum. Aici el nu mai este discipolul corupt, ticălos, inspirat de diavol, care își trădează învățătorul, predîndu-l în mîinile dușmanilor. Dimpotrivă, e cel mai apropiat confrate și prieten al lui Iisus, cel care îl înțelege mai bine decît oricine altcineva și care îl dă pe mîinile autorităților fiindcă așa a vrut Iisus“ (Ev.-Iuda, Egmont, 2007, p. 80, s.a.).

Deși intens promovată, interpretarea care îl transformă pe Iuda dintr-un personaj malefic în „ucenicul preaiubit“ este șubredă. Înainte de a recapitula „faptele“, precizez că Ev.-Iuda face parte, tematic și structural, dintr-un univers teologic și simbolic care diferă substanțial de cel biblic. Viziunea gnostic-platonizantă a Ev.-Iuda este în conflict deschis cu revelația veterotestamentară și kerigma lui Iisus. Dacă Evangheliile canonice pun în prim-plan înrădăcinarea activității lui Iisus în mesajul Scripturilor iudaice, precum și caracterul ei public, Ev.-Iuda are un conținut ezoteric, împănat cu numeroase elemente de polemică împotriva creștinismului proto-ortodox.

Cadrul narativ din Ev.-Iuda diferă în mod vizibil de cel din Evangheliile canonice. Matei și Luca deapănă firul istoric începînd cu nașterea lui Iisus, iar Marcu și Ioan transmit numeroase episoade în care Iisus intră în vorbă cu oameni obișnuiți, din diferite categorii sociale. Istoria din evangheliile canonice are ca apogeu răstignirea și ca deznodămînt învierea. Prin contrast, Ev.-Iuda plasează „acțiunea“ în zilele care precedă sărbătoarea Paștelui și se încheie cu scena în care Iuda primește bani de la autoritățile iudaice pentru a-l preda pe Iisus. Pentru un autor gnostic, răstignirea (concepută ca jertfire a „învelișului“ omenesc al lui Iisus) nu are nici o valență mîntuitoare.

În consonanță cu profilul gnostic al Evangheliei, Iisus este purtătorul unei cunoașteri tainice, care poate fi împărtășită numai unor inițiați. De obicei, dezvăluirea se produce conform următoarei scheme: ucenicii spun/fac ceva, Iisus rîde, ucenicii pun întrebări, Iisus oferă explicații.

În prima scenă din Ev.-Iuda, plasată în Iudeea, Iisus îi găsește pe ucenici înălțînd rugăciunea de mulțumire pentru pîine și începe să rîdă. Apoi le spune ucenicilor că ei s-au reunit în jurul mesei ceremoniale nu din proprie voință, ci fiindcă „în acest fel va primi laudă dumnezeul vostru“. Substratul polemic al scenei este evident. Pentru a-i critica pe exponenții creștinismului normativ din secolul al II-lea, autorul Ev.-Iuda a plăsmuit un Iisus gnostic care le rîde în nas ucenicilor, considerați precursorii creștinismului proto-ortodox. Știm că autorii patristici timpurii au insistat constant asupra legitimității pe care o dă succesiunea apostolică. Neputînd să contracareze această teză, gnosticismul a recurs la o găselniță radicală: delegitimarea apostolilor înșiși. În spatele rîsului literar al lui Iisus din Ev.-Iuda se ascunde rîsul batjocoritor al gnosticului de secol II.

Cînd autorul gnostic îi atribuie lui Iisus sintagma „dumnezeul vostru“, el atrage atenția asupra unui element definitoriu al viziunii gnostice despre univers. Spre deosebire de revelația canonică ce afirmă existența unui singur Dumnezeu, gnosticismul propune o teologie în care Dumnezeul Creator (numit Saklas) are un statut inferior, fiind doar una dintre numeroasele entități care populează tărîmul spiritual. Credința ucenicilor că Iisus este „fiul Dumnezeului nostru“ este contrazisă de Iisus, conform căruia nimeni din generația lor nu-l cunoaște cu adevărat. Pentru a le demonstra acest lucru, Iisus le aruncă o provocare: „Cel care este îndeajuns de tare să dea la iveală omul desăvîrșit din el și să stea în fața mea“. Ucenicii se cred în stare să ridice mănușa, dar „duhurile lor“ nu îndrăznesc să stea înaintea lui Iisus. Numai Iuda are tăria necesară, însă nici el nu are forța necesară pentru a-l privi pe Iisus în ochi.

Spre deosebire de ceilalți ucenici (reprezentanți ai creștinismului tra­dițional), Iuda știe cine este Iisus și care este locul său de obîrșie: „Ai venit din eonul nemuritor al lui Barbelo“. În concepția gnostică, Barbelo este numele eonului primordial feminin care joacă rolul de „mamă a întregii creații“. Întrucît cosmogonia Ev.-Iuda este prea complexă ca să fie discutată aici, trec peste ea, pentru a ajunge la sfatul pe care Iisus i‑l dă lui Iuda: „Desparte-te de ucenici și îți voi spune tainele Împărăției“. Cu ce scop? „Nu ca să intri în ea, ci ca să ai parte de multe suspine.“ Acum, Iuda află că locul lui va fi luat de un altul, pentru ca „cei doisprezece să fie din nou întregi în dumnezeul lor“.

În a doua scenă majoră, Iisus îi tulbură pe ucenici cu afirmația că s-a întors de pe tărîmul unui „neam mare și sfînt“. Pus să explice, Iisus rîde a doua oară și le dă de înțeles ucenicilor că nici unul dintre ei nu va putea accede acolo. La rîndul lor, ucenicii îi povestesc lui Iisus ce viziune au avut. Se făcea că doisprezece preoți aduceau jertfe la altar, invocînd numele lui Iisus. Totodată, oficianții săvîrșeau tot soiul de păcate și nelegiuiri. Interpretarea dată de Iisus este un nou atac gnostic asupra creștinismului mainstream: „Voi sînteți cei care aduc jertfe la altarul pe care l-ați văzut!“.

În ultima scenă din Evanghelie, Iuda ia cuvîntul pentru a-i împărtăși lui Iisus o viziune. Ca și în alte dăți, Iisus izbucnește în rîs: „De ce te străduiești atîta, al treisprezecelea daimon? Vorbește, totuși, căci îți dau voie“. Iuda povestește cum s-a văzut prigonit și lovit cu pietre de ceilalți discipoli. De asemenea, a văzut o casă mare, înconjurată de oameni, și i-a cerut lui Iisus să-i îngăduie să intre acolo. Răspunsul lui Iisus este deconcertant: „O, Iuda, steaua ta te-a dus în rătăcire! Nici un muritor nu este vrednic să intre în casa pe care ai văzut-o, fiindcă ea este hărăzită celor sfinți“. Iuda vrea totuși să știe ce folos va avea în final. Iisus îi răspunde: „Vei fi al treisprezecelea și vei fi blestemat de celelalte generații“.

Schimbînd brusc subiectul, Iisus recapitulează cosmogonia gnostică (aproape zece pagini de manuscris), iar la finalul expunerii rîde pentru a patra și ultima oară. Se trece imediat la un nou subiect: jertfele care i se aduc lui Saklas, demiurgul inferior pe care îl venerează ucenicii. Iisus îl compară pe Iuda cu ceilalți închinători, care aduc jertfe obișnuite, și îi spune: „Tu îi vei întrece pe toți, căci tu îl vei jertfi pe omul care mă poartă“. Din nefericire, secțiunea este fragmentară și nu permite înțelegerea satisfăcătoare a conținutului. Abia ultima secțiune a evangheliei capătă limpezime. Marii preoți și cărturarii stau la pîndă să-l prindă pe Iisus, care se roagă într-o încăpere. Autoritățile îl întreabă pe Iuda: „Ce faci aici? Tu ești ucenicul lui Iisus“. Discipolul le vine în ajutor și este răsplătit cu bani. Evanghelia se încheie cu fraza: „Și l-a predat lor“. La final de tot găsim titlul cărții: Evanghelia lui Iuda.

La finalul acestei analize concise putem face bilanțul. Cînd e vorba de figura lui Iuda, evanghelia gnostică nu rupe complet punțile de legătură cu evangheliile canonice. Deși are parțial acces la gnoză, Iuda stîrnește rîsul sarcastic al lui Iisus. Mai mult, este prevenit că nu va intra în Împărăție și că va fi blestemat de celelalte generații. Iisus nu-i cere ajutorul lui Iuda, cum se afirmă uneori. Nu avem motive să credem că declarația „Tu îi vei întrece pe toți“ constituie un omagiu al lui Iisus față de Iuda, mai ales fiindcă știm că, pentru gnostici, jertfele erau lipsite de valoare.

Iuda rămîne o figură tragică atît în Evangheliile canonice, cît și în evanghelia gnostică omonimă. De altfel, din perspectiva „relațiilor publice“, încercarea de a-l valida pe Iuda ca erou a fost contraproductivă. În cel mai bun caz, el poate fi considerat un personaj de contrast (în raport cu ucenicii și cu Iisus), pe care autorul evangheliei l-a reșapat teologic, transformîndu-l într-o portavoce de promovare a unei Weltanschauung gnostice.

Emanuel Conțac este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR).