Aici sînt banii dumneavoastră: pe cap de student

Actualul sistem de finanţare a fost introdus prin modificările din 1998 la Legea învăţămîntului şi a avut ca obiectiv principal stimularea dinamicii universităţilor din România, puse în competiţie pentru dobîndirea de resurse. "Logica" acestei măsuri a fost, în linii mari, următoarea: cu cît o universitate oferă programe de studii mai bune, cu atît va atrage mai mulţi studenţi şi, deci, mai multe fonduri. Din păcate, ceea ce vedem azi e destul de departe de ceea ce se aştepta să se întîmple. Şi asta din mai multe pricini. Sistemul actual de finanţare este, totuşi, unul confuz, indecis. Teoretic, s-ar spune că finanţarea per student subvenţionează beneficiarii, nu instituţiile ofertante. Ar fi aşa dacă, de exemplu, absolvenţilor de bacalaureat li s-ar acorda un credit de studii nerambursabil, cu care să-şi achite costurile la orice universitate sau facultate doresc să se înscrie. În realitate însă, subvenţiile sînt acordate tot direct universităţilor, sub forma numărului de locuri bugetare aprobate anual de către minister, pe baza unor criterii imposibil de elucidat - cel puţin pentru mine. Aşa se face că avem în continuare specializări cu peste 10 candidaţi pe un loc bugetar la admitere - uneori chiar cu peste 30! - şi altele care au mai puţin de un candidat pe loc bugetar. Al doilea motiv e proasta corelare a învăţămîntului superior cu piaţa muncii din România. În privinţa acestui lucru, opinia publică se grăbeşte să arunce blamul pe universităţi, care sînt, într-adevăr, prea puţin preocupate de ce se va întîmpla cu absolvenţii lor după încheierea studiilor. Dar şi reciproca e valabilă. Piaţa de muncă din România e prea puţin sensibilă faţă de pregătirea pe care posibilii lor angajaţi o obţin în universitate. Pentru mare parte dintre angajatori, orice diplomă, indiferent unde şi cum a fost obţinută, e la fel de bună ca oricare alta. Într-un mediu academic puternic concurenţial, cum este cel din SUA, piaţa muncii are un cuvînt decisiv. Acolo ştii că o diplomă de Harvard îţi aduce şanse enorme de a te angaja pe un salariu foarte bun imediat după absolvire, în vreme ce diploma unei universităţi de mîna a şaptea poţi s-o atîrni liniştit în cui. La noi, de ce şi-ar bate capul un tînăr să investească timp, efort şi bani, dacă rezultatul final este, din perspectiva angajabilităţii, foarte probabil acelaşi? Din această pricină - este cel de-al treilea motiv pentru care actuala formă de finanţare nu a adus rezultatele aşteptate - ideea că o creştere cantitativă va aduce şi un spor calitativ a fost dezminţită de realitate. Adesea se întîmplă tocmai pe dos: cu cît sînt mai lejere condiţiile de promovare, cu atît se înghesuie mai mulţi candidaţi la porţile universităţii. Şi mai grav e că actuala formă de finanţare are repercusiuni nu numai legate de admitere - eu unul sînt adeptul formulei "intră cine vrea, iese cine poate", care este, de altminteri, regulă aproape generală în învăţămîntul superior din Europa -, ci şi pe parcursul studiilor. Pentru a nu-şi pierde studenţii pe drum - a se citi: banii proveniţi din subvenţii sau din taxe, fără de care n-ar putea supravieţui - universităţile tind, inevitabil, să coboare continuu ştacheta evaluării. Or, referitor la calitatea unui program de studii - adică nivelul de pregătire al absolvenţilor pe care acesta îi "produce" - esenţial nu este ce "se predă" (eventual, în săli goale), ci ce "se învaţă". Ce-i de făcut? Revizuirea sistemului de finanţare, reorientat către parametri calitativi. Chestiunea e cu atît mai stringentă cu cît competiţia internă - în parte eşuată, cum am arătat - este tot mai puternic dublată de problema concurenţei internaţionale. Dacă ne închipuim că vom putea intra în bătălia de pe piaţa educaţională mondială cu universităţi care dau diplome cu toptanul tuturor celor care doresc, ne înşelăm amarnic. Să fie clar: atractivitatea unor programe de studii nu e totuna cu utilitatea acestora pentru societate. Mă mărginesc la două exemple de la Litere. La Biblioteconomie şi Ştiinţele Informării nu e mare înghesuială - ca la Comunicare şi Relaţii Publice sau Studii Europene, de exemplu. Cum ar arăta însă o ţară fără bibliotecari cu studii de specialitate? Pe mîna cui ar urma să intre Biblioteca Academiei, Biblioteca Naţională, bibliotecile universitare ş.a. m.d.? Cine se va ocupa de gestiunea informaţiei publice, pe suport tipărit sau digital, în viitor? Al doilea exemplu: am deschis la Litere, în anul precedent, un program de licenţă de Etnologie. Solicitarea, cel puţin în primul an, a fost sub aşteptări - este, printre altele, o direcţie de studii de care majoritatea absolvenţilor de liceu nici n-au auzit. Într-o ţară ca România, cu enorme dificultăţi provocate de "impactul civilizaţiilor" coexistente în societatea noastră - în primul rînd, cel dintre cultura urbană şi cea rurală - cine ar putea contesta utilitatea unei astfel de specializări? Statistic vorbind, avem în România actuală o piaţă a muncii care poate fi, cu inevitabile fluctuaţii, mai mult sau mai puţin darnică cu absolvenţii diverselor specializări academice. Eu cred însă că opţiunea oricărui tînăr pus în situaţia de a decide ce vrea să facă cu propria-i viaţă nu poate fi încadrată într-un calcul statistic. Există suficiente posibilităţi pentru un absolvent de Litere, capabil şi cu iniţiativă, de a-şi face o carieră care să-l mulţumească. Avînd o deschidere culturală atît de largă - capacitatea de a manevra limbaje şi texte - educaţia filologică asigură o la fel de largă adaptare la cerinţele pieţei. De aceea avem absolvenţi care ocupă poziţii de vîrf în cele mai variate domenii - de la învăţămînt la management economic, de la mass-media la structuri guvernamentale.