Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Am avut nevoie de mulți ani să-mi dau seama că locul în care aș vrea să trăiesc este România. Am norocul să pot oscila acum între un oraș mare și unul mic, la o distanță rezonabilă unul de celălalt, așa că pot să fug de colo-colo de cîte ori simt nevoia. Viața mea din București e foarte diferită de viața mea din Brăila, dar fiecare dintre variante funcționează foarte bine ca refugiu față de cealaltă. Zilele lungi și încremenite de la Brăila compensează zilele scurte și zgomotoase din București, iar casa bunicilor plină de pisici e cum nu se poate mai diferită de hărmălaia din blocul muncitoresc, cu pereții lui subțiri. Cele două bule îmi amintesc constant de existența multor alte bule în afara lor, iar asta cred că e ceva cît se poate de sănătos.
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești. Poate n-ar fi foarte greșit să spun că pentru mine locul ideal e de fapt o combinație de două locuri, care să-mi poată lăsa între ele un sentiment de spațiu de respirație. Îmi plac călătoriile între cei doi poli ai vieții mele, îmi place suspendarea aceea din tren, acel non-spațiu și non-timp.
Nu pot să mă gîndesc la un oraș ideal sau să fac un portret-robot al unei țări perfecte în care aș vrea să trăiesc. Am făcut exercițiul ăsta de prea multe ori în prima tinerețe și l-am făcut degeaba. Înaintarea în vîrstă a venit pentru mine cu o sporire a capacității de compromis, cred că doar așa se poate ajunge la pace – cu locuri, cu oameni, cu tine însuți. Nici de la mine nu mai aștept să fiu cea mai bună versiune a mea, cel puțin nu cea pe care o aveam în minte la începutul vieții adulte.
Așadar, cel mai mult îmi doresc să fiu aici. Aici și acum. Cred că nici acum nu e un moment rău în care să fii în România, dacă ești român. Noi, cei care avem niște amintiri dinainte de ’89 și care am trecut și prin jungla anilor ’90, ar trebui să prețuim un pic mai mult unde am ajuns cu țara, deși da, traseul a fost extrem de chinuit și plin de prădători.
Ce-mi place în România e că vorbim aceeași limbă și ne înțelegem glumele unii altora (adică bagajul cultural comun), ce nu-mi place e gunoiul de pe cîmp (adică lipsa de aplicabilitate a legilor și instituțiile slabe). Îmi place natura de aici, dar nu-mi place gradul de poluare. Aș putea s-o țin așa la nesfîrșit cu liste de lucruri bune și rele, iar cele rele ar fi mai la îndemînă probabil, s-ar aduna pe listă mai repede fiindcă ne gîndim la ele mai mult, însă orice loc, real sau imaginar, vine cu listele lui.
Toate căutările mele de adult m-au dus în cele din urmă către acest loc numit acasă, pe care unii nici nu-l caută, ci doar îl acceptă. După multe rătăciri (mai mult sufletești decît geografice) sînt din nou, împăcată, aici. Și nu știu dacă m-am învîrtit în cerc sau m-am întors la pătrățica de start (ca la Piticot, cînd îți pică un zar ghinionist), nu știu cît de statornică e decizia mea, nu știu dacă viitorul nu va aduce crize ce ne vor pune în mișcare în masă, dar știu că locul ideal e acolo unde tribul meu îmi înțelege glumele.
Lavinia Braniște este scriitoare. Cea mare recentă carte publicată este Mă găseşti cînd vrei, Editura Polirom, 2021.
