Adolescenţi idioţi
Acesta este doar aparent un număr despre FMI. Fondul este doar pretextul, oglinda în care trebuie să ne vedem pe noi înşine. Discuţia despre FMI se poartă deseori pe tărîm simbolic, cu un "noi" colectiv, faţă de un "el" birocratic, rece, cinic. Atenţia presei faţă de delegaţiile FMI reprezintă un bun indicator proxy pentru starea de spirit din ţară. Prin 1997-1998, cînd economia frauduloasă construită de Văcăroiu a implodat şi finanţele publice s-au prăbuşit, un anumit domn Thompson de la FMI era aşteptat de ziarişti la aeroport, la concurenţă cu Michael Jackson şi echipa naţională de fotbal. Azi, numele său este Jeffrey Franks şi urmează oarecum traiectoria echipei naţionale de fotbal: nu mai e aşteptat la aeroport, dar tot face vîlvă cînd apare. În vremuri de creştere şi de finanţe stabile, delegaţiile FMI redevin anonime. Cine mai ştie cine le conducea pe vremea lui Năstase sau în primii doi ani ai Guvernului Tăriceanu? FMI este o temă economică, în primul rînd, dar e mereu mai mult decît atît. Antropologii ar avea aici ceva material de studiu. Cum se creează acel sentiment al străinului care bate cu pumnul în masă şi deci trebuie să îi opunem rezistenţă? Şi asta indiferent de ce cere FMI. Citiţi reacţia lui Ilie Şerbănescu la ancheta din acest număr. Am conceput întrebările special pentru a diferenţia acordul cu FMI de conţinutul său. Şerbănescu este simpatic în dilemele sale: politicile cerute de FMI sînt bune în sine, ar fi trebuit să le aplicăm şi fără FMI pe cap, dar omul tot este enervat de FMI, e enervat de ideea în sine. Cam asta spune şi reprezentantul PSD chestionat de noi, deşi mai blînd. Omul de la PNL zice şi el că obiectivele sînt bune, înainte şi după ce a devenit furibund contra. Cam aceştia sîntem, aşa ne vedem în oglindă: ne enervează FMI, deşi medicamentele prescrise sînt necesare. Dar de ce să ni le ceară străinii? În fond, întrebarea crucială a acestei teme este: de ce nu am făcut noi acele reforme, înainte să avem nevoie de FMI? Dacă e limpede pentru toată lumea că nu vom putea scoate 1,5 miliarde de euro în fiecare an de la bugetul de stat pentru a acoperi gaura de la pensii, de ce nu am luat singuri măsuri? Ne place ideea unei legi a responsabilităţii fiscale. De fapt, de ce avem nevoie de o lege, pentru a fi responsabili fiscal? Şi vom deveni doar pentru că scriem într-o lege? În fine, pe lîngă aceste dileme, vă livrez şi o certitudine personală: acest acord cu FMI reprezintă un eşec la un pariu cu istoria. Sună grandios, dar e simplu. Dacă ne uităm în istoria recentă, singurele momente în care guvernele României au fost responsabile fiscal (adică nu au dat iama în buget şi au ţinut cheltuielile sub o limită acceptabilă) au fost perioadele cînd aveam FMI pe cap. Acesta este singurul indicator real, măsurabil, care face diferenţa. Nu ideologia (stîngistul Năstase mai responsabil decît liberalul de dreapta Tăriceanu), nu stabilitatea guvernamentală, nu situaţia geostrategică (am intrat în UE, aveam road map clar pentru euro, am făcut praf singurul criteriu pe care îl îndeplineam, deficitul bugetar, sub Tăriceanu). Singurul indicator cert a fost acordul cu FMI: l-am avut, am ţinut lucrurile sub control; nu l-am avut, ne-am aruncat la cheltuieli ca adolescenţii idioţi care îşi cumpără iPod şi mobil cît alocaţia lor pe un an. Cînd Tăriceanu a renunţat la acordul cu FMI, am zis că e o măsură curajoasă care va deveni o măsură bună dacă vom cîştiga pariul: să fim responsabili fără FMI pe cap, să ieşim din adolescenţă. Am pierdut pariul în mod spectaculos. Adolescenţi idioţi. Aşa ne vedem în oglinda FMI. Mai stăm o tură, mai încercăm un pariu peste cîţiva ani (C. G.)
