Adolescenţa, ca "factor de risc” - 5 întrebări pentru Mircea KIVU -
Uneori emoţiile, şi implicit limbajul asociat lor, devin fenomene sociale. Asta se întîmplă cînd ele, emoţiile, sînt la rîndul lor rezultatul unor fenomene sociale (sau, depinde de paradigmă, cînd capătă semnificaţii sociale). Atunci, ele nu se rezumă la acte individuale, ci caracterizează întregi grupuri sociale. De exemplu, repulsia faţă de un grup minoritar. Apoi, ca să mă apropii de tema discuţiei, fenomenul hippie a fost, în urmă cu patruzeci de ani, o reacţie de respingere a unui exces de condiţionare pe care-l exercita establishment-ul asupra individului, obiect al numeroase studii sociologice. Spre deosebire de o serie de hippies avant la lettre care adoptaseră comportamente similare cu mult timp înainte (George Sand, Maya Deren), dar nu au intrat (ca fenomen) în atenţia ştiinţelor sociale. Subculturile (sau contra-culturile) punk sau emo au început prin a fi stiluri de viaţă, iar prin amploare au devenit fenomene sociale, sînt prezente în Encyclopedia of Contemporary Youth Culture şi fac obiectul unor cercetări sociologice (un exemplu: http:// wickedanomie.blogspot.com/ 2007/09/sociology-of-emo. html). Un subiect interesant pentru cercetarea sociologică ar putea fi şi reacţia panicardă a grupurilor dominante ale diferitelor societăţi faţă de emo. În România aşa-zişii emo-kids (în majoritate adolescenţi) sînt mai degrabă apariţii pitoreşti pe stradă, decît un fenomen ca în America Latină sau în Occident. Credeţi că, în acest moment, există riscul ca acest trend să fie împrumutat? Cultura dominantă are capacitatea de a "recupera" caracteristicile exterioare ale unor contra-culturi. De exemplu, jeanşii roşi şi rupţi, expresie a refuzului vestimentaţiei convenţional-opulente, au devenit produse de serie ale marilor caselor de modă, vîndute la preţuri piperate. Ca mai toate tendinţele ultimelor decenii, fenomenul emo a apărut la noi mai întîi ca o modă, înainte de a deveni (sau nu) un fenomen social. (Singurul "trend neaoş" pe care-l pot identifica în ultima vreme este cel al manelizării.) Deocamdată, în România emo e doar o modă " un stil vestimentar, un gen de muzică. Nu am informaţii clare despre comunităţi care trăiesc emo. Cazurile izolate de suicid (reuşit sau nu) nu au incidenţă mai mare în rîndul tinerilor purtînd însemnele exterioare caracteristice, decît la ceilalţi tineri. Deci, ca să răspund întrebării, este (deocamdată) un împrumut, dar există şi caracteristicile unui mediu social care să favorizeze împămîntenirea " nu de alta, dar societatea românească seamănă " mai ales în zona de activitate a adolescenţilor despre care vorbim " din ce în ce mai mult cu cea occidentală. Aveţi cunoştinţă de statistici sociologice privind comunitatea emo în România? Există aşa ceva? Nu ştiu să existe în România studii sociologice pe această temă (ceea nu înseamnă că sigur nu există); statistici, cu atît mai puţin. Preocupările din spaţiul public tratează sub-cultura emo mai degrabă panicard, cam aşa cum era tratată răspîndirea SIDA în urmă cu două decenii. Adică, cu intoleranţă. Or, tocmai intoleranţa, lipsa canalelor de comunicare cu "majoritarii" pare să fie una dintre cauzele proliferării (na, am scăpat şi eu boii în terminologia patologică) stilului de viaţă emo. Se poate face vreo apropiere între acest curent al "disperării şi nefericirii" care vorbeşte mult despre moarte şi sinuciderile în rîndurile puberilor şi adolescenţilor? Tentaţia (şi capcana) este să faci această legătură. Există o evidentă dominantă depresivă în versurile rockului emo, în vestimentaţia dominată de negru etc. Poate prea evidentă. Pînă una-alta, nu s-a stabilit cu certitudine statistică o probabilitate mai mare de apariţie a suicidului în rîndul adolescenţilor emo, decît la ceilalţi adolescenţi (adolescenţa fiind ea însăşi un "factor de risc" pentru asemenea evenimente). Am putea mai degrabă identifica o criză de integrare a unei generaţii într-o societate dominată de individualism, prea grăbită ca să-i înţeleagă problemele. Criză care să genereze, simultan, contra-cultura numită emo, dar şi o serie de tragedii individuale. Credeţi că, cel puţin la noi, este justificată alerta părinţilor şi a profesorilor în legătură cu această modă, mai degrabă muzicală şi vestimentară? Dacă e doar modă, nu văd de ce ne-ar îngrijora. Decît dacă, dintr-o proastă înţelegere, s-ar încerca reprimarea ei brutală. Abia atunci s-ar acutiza un conflict latent. Adolescentul e prin definiţie o fiinţă agresată de confruntarea abruptă dintre maturizarea biologică şi cea psiho-socială. La această vîrstă, relaţia cu părinţii şi educatorii îşi schimbă brusc natura, pentru că puberul îşi caută modele (idolii) în altă parte. Dacă în această situaţie sînt agresaţi de intoleranţa celor din jur (care au şi posibilitatea de a recurge la constrîngeri), atunci lucrurile pot deveni cu adevărat grave. Deci, există motive să ne îngrijorăm, dacă avem în vedere reacţia inadecvată a adulţilor.
